Cine a inventat chibritul
Omul peșterii folosea cremenele pentru a aprinde focul. El a observat scânteile și spera că le va prinde pentru a face lumină și foc când are nevoie. Sute de ani mai târziu, nici romanii nu erau prea avansați cu tehnologia. Ei au lovit două bucăți de cremene iar scânteia a sărit peste un lemn pe care puseseră sulf.
În Evul mediu, scânteile de cremene și oțel erau prinse cu ajutorul mușchiului uscat, ciuperci, etc, materiale care se aprindeau repede și poartă numele de iască.
Chibritul modern a fost posibil prin descoperirea fosforului, o substanță care se aprinde la temperatură joasă. În 1681, englezul Robert Boyle a înmuiat bețișoare într-o topitură de sulf, apoi se dădeau printr-un amestec de zahăr și clorat de potasiu. Atunci când erau aprinse, bețișoarele erau băgate într-o sticluță unde atingeau o bucățică de azbest cu acid sulfuric. Nu au avut un mare succes, căci erau mai mult periculoase și exista pericolul unei explozii.
În 1827, englezul John Walker a încercat un nou tip de chibrit. El înmuia bățul într-un amestec de sulfură de stibiu, clorat de potasiu și cauciuc natural. Le freca apoi de o hârtie abrazivă pentru a le aprinde. Primele chibrituri au fost făcute îm Austria și Germania.
Ele au fost folosite până în 1834, căci în 1835 apare primul chibrit cu fosfor – bucățile de lemn aveau în capăt fosfor alb, care este un element toxic. Acest tip de chibrit se aprindea singur când era scos din apă la aer.
A urmat apoi chibritul dintr-un amestec de fosfor și bioxid de sulf, pe la 1840, iar în 1851 neamțul Schrotter patentează bățul de chibrit cu fosfor roșu care nu este toxic și nu se aprinde în aer singur.
Aceasta a fost o idee bună pe jumătate, căci la producerea chibirtului dacă se atingea de cloratul de potasiu exista pericolul unei explozii. Ideea salvatoare a venit de la Bottcher, un chimist care a aplicat cloratul de potasiu pe bățul de chibrit, iar fosforul direct pe cutie.
Astăzi, bețele de chibrit se fac din lemn de brad, plop, tei sau anin, apoi sunt impregnate cu parafină și soluție de azotat de potasiu ce ajută ca bățul să se aprindă mai ușor și să ardă. Capătul colorat al bățului este realizat din clorură de potasiu și sulfură de stibiu. Partea abrazivă de pe cutie este compusă din fosfor roșu, pulbere de sticlă și bioxid de mangan.