Christian Sabbagh – Profesor împotriva şmecherilor

– Ce vreţi să le transmiteţi elevilor cărora le predaţi?
Le ţin cursuri despre prevenţie. Cred că acest aspect este foarte important. Tinerii trebuie să ştie că drumul spre nelegiuire este fără întoarcere şi ca atare trebuie să dau şi exemple concrete, decupate din realitatea crudă a vieţii. În felul acesta, sper să înţeleagă că o greşeală, oricît de mică, te poate arunca într-o clipă spre marginea societăţii. Mai mult, toţi aceşti tineri care îşi caută un rost în viaţă trebuie educaţi în aşa măsură încît să nu-i invidieze pe şmecherii care trec sfidători pe lîngă noi şi nici să nu-i copieze. Toţi sîntem datori să le arătăm copiilor că limuzinele, lanţurile groase de aur, hainele de firmă şi gloria de cartier rămîn dincolo de gratiile închisorii, atunci cînd este pronunţată sentinţa.

– Din experienţa dvs., cum ajung cel mai des cei foarte tineri să devină infractori?
Mulţi mi-au spus că au căzut pradă tentaţiilor, că au vrut şi ei să încerce tot ceea ce era interzis. Li s-a spus că vor visa frumos şi că vor ieşi din acest prezent copleşitor. Aşa au ajuns indivizi fără scrupule să strecoare în mîna unui copil de şcoală o doză de heroină care, de fapt, nu distruge doar copilul, ci o întreagă familie. Alţii au fost împinşi de sărăcie, de anturaj, de mediul social în care trăiesc.

– De cîtă vreme staţi printre infractori?
De 15 ani. Am debutat la “Jurnalul naţional”. Pe atunci, ziarul era încă în probe, iar primul număr apărut pe piaţă găzduia în paginile sale o anchetă de-a mea. Era vorba de o reţea de traficanţi de cafea, care dăduse un tun de cîteva miliarde de lei statului român. Articolul se intitula “Cînd aburii cafelei orientale costă cîteva miliarde de lei”. Apoi, am lucrat pe rînd la Ploieşti, Piteşti şi, într-un tîrziu, m-am reîntors în Capitală. O perioadă am fost corespondent de război în Liban şi Serbia. Din 1999, lucrez la Prima TV, unde am fost iniţial reporter de ştiri. Dar nu-mi găseam locul. Din zonele de conflict ajunsesem brusc în mijlocul unor conferinţe de presă. Viaţa plină de tensiune dispăruse. Ca atare, m-am apucat să realizez reportaje despre traficanţi de droguri, proxeneţi, tîlhari. Vorbeam, de fapt, tot despre un război.

– Care sînt recordurile personale pe care le-aţi înregistrat cu emisiunea dvs.?
Tot ce se întîmplă la “112 – Poliţia-n acţiune” este “pe bune”. În plus, am ajuns la cel de-al şaptelea sezon! Tot la capitolul recorduri personale, aş putea menţiona intimidările, ameninţările care m-au vizat de-a lungul timpu­lui. Mă mai pot lăuda şi cu o colecţie de 70 de arme airsoft.

“Nu trăiesc din salariu”

– Au fost şi personaje negative care au apărut în emisiune şi care au ajuns să vă mulţumească?
Da, dar aceştia se află acum în puşcării, aşa că nu am cum să le dezvălui identitatea. I-am vizitat de cîteva ori şi mi-au mărturisit că, dacă nu ajungeau în acel loc, acum ar fi fost morţi – fie ucişi în vreo răfuială, din te miri ce motive, fie în urma unor supradoze.

– Vă vedem la multe filmări nocturne. Cum arată programul dvs.?
Începe undeva pe la 7 seara şi se termină spre dimineaţă. Noaptea, oraşul arată altfel. Intri într-o lume complet diferită. Vorbesc de traficanţii de pe străzile Bucureştiului, despre prostituatele care te acostează, despre consumatorii de droguri care zac leşinaţi în scări de bloc, despre aurolacii care mor de frig, de foame, de bătrîneţe. Noi arătăm chipul ascuns al oraşului, pentru ca oamenii să ştie că, în cele mai multe cazuri, cartierele Capitalei sînt cu mult mai periculoase decît se află ele înfăţişate în pliantele turistice.

– Sînteţi unul dintre cei mai vechi realizatori de la Prima. Cum de nu v-aţi schimbat locul pînă acum?
În general, sînt om consecvent. Nu-mi plac schimbările, deşi aş putea să mă adaptez uşor oricărui mediu. Nu alerg după bani, după un salariu mai mare. De fapt, nu trăiesc din salariu, deşi la un moment dat valoarea îţi este recunoscută şi sub aspect financiar.

– În viaţa de zi cu zi pentru ce pledaţi?
Pentru toleranţă.