Cheia unei zile de marti, treisprezece

Dupa ce redactia Apropo s-a mutat intr-un sediu nou, am devenit co-proprietar peste un dulap care are un sertar cu yala. Din nefericire, am primit si eu una dintre chei.

M-am intrebat, intr-o doara, ce s-ar intampla daca as pierde-o… Evident, raspunsul l-am aflat a doua zi, 13 ianuarie, la birou, cand am constatat ca e imposibil sa scot ceva din sertarul incuiat. Cheia? Iremediabil pierduta!

Am hotarat ca nu are sens sa stau la mila colegei care detine celalalt pretios obiect, asa ca in aceeasi zi de marti, 13, am gasit un atelier cu tot ce ii trebuie, ca sa imi redea bucuria de a deschide, personal, sertarul.

60.000 de lei! Atat m-ar fi costat „fericirea”. Am platit fara sa cracnesc, numai ca… odata ajuns inapoi in redactie, copia „infidela” m-a tradat. Nu voia sa intre nici macar cu forta. Ok, zic !… si ma intorc la atelier.

A „zapacit-o” mesteruÂ’ iar, de „n-a avut aer”. Acum intra, dar nu se invartea nici in stanga, nici in dreapta. Si iar fuga la atelier. Sunt intrebat daca „stau pe aproape”, dau din cap afirmativ si sunt sfatuit sa vin direct cu sertarul, daca nici de data asta „nu vrea”.

DECI… al treilea drum, acum si cu sertarul dupa mine. Mesteru’ se uita la el, studiaza yala… si imi zice sec: „Fratello, vino peste o jumaÂ’ de ora si vedem ce putem face. Poate mai mesterim o copie”. „Dar nu pot sa raman aici, in atelier? E frig afara!”. „Deci, vino pe la si 10”, a confirmat el faptul ca avea nevoie de o jumatate de ora de intimitate cu cheia naravasa.

Am iesit spasit si m-am intors la ora stabilita. Cu cinci minute inainte de a intra, am tras cu ochiuÂ’ pe geamul atelierului –si am observat ca – dupa ce inca se „lupta” cu originalul (sau cu copia, cine mai stie?) – s-a asezat obosit pe scaunul lui de mester. Intru si intreb, plin de speranta si optimist pana in maduva oaselor inghetate: „Cum e?”… „Fratello, e groasa!”.

Si mi-a spus ca mai distrusese inca o copie, mi-a explicat de ce a fost infrant de original (este „special”, cu canalul pe partea dreapta, si el nu are masinaria care sa faca asa ceva), mi-a returnat banii si s-a scuzat respectuos. Iar eu, dupa ce i-am studiat mustata si am incercat sa ma calmez, mi-am luat sertarul la spinare si m-am indreptat spre „baza”, cu coada-ntre picioare.

Deh, marti, 13… Voi n-ati vazut cumva o cheie mica, neagra la un capat ?

Nici eu!

Dragos Tanase, tase@apropo.ro