Cesária Evora

Trecutul şi tristeţile Cesáriei se regăsesc deopotrivă în
melodiile ei: copilăria grea, anii petrecuţi la mănăstire ori
adolescenţa ameste­cată cu maturizarea precoce, cînd cînta prin
baruri pentru o cină caldă. De la compozitorul Gregorio Gonçalvez a
luat lecţii de muzică, dar şi de viaţă. Apoi, l-a întîlnit pe
Eduardo, prima ei dragoste, care a făcut din ea o vedetă locală.
După plecarea lui în Europa, Cesária şi-a cîntat tristeţea în
cafenele şi pe mici ambarcaţiuni de croazieră. Mai tîrziu, o dată
cu schimbările politice din ţara natală, Cesária a renunţat la
muzică – o tăcere care a durat 10 ani, un refugiu în alcool şi
tutun.

În ’87, Evora a revenit pe scenă şi a plecat într-un turneu în SUA
împreună cu alţi artişti locali, dar pentru a-şi plăti biletul de
întoarcere, „diva desculţă” a fost nevoită să lucreze în plus,
într-un local din Lisabona. Totul a fost compensat de întîlnirea cu
José da Silva, care i-a produs un album la Paris: „La diva aux
pieds nus” (1988) – un succes imediat.

Pare incredibil cum această femeie plină de viaţă şi de poveşti
„sărate”, ajunsă vedetă internaţională, continua să trăiască
modest, într-o casă dărăpănată, lîngă port, unde îngrijea de cei
doi copii şi de mama ei, aproape oarbă… Totuşi, din acest loc au
plecat toate cîntecele, toate dorurile, „Mar Azul”, „Cabo Verde”,
„Café Atlantico”, „Voz d’amor” şi cel mai recent album,
„Rogmar”.

Printre fanii ei declaraţi se numără preşedin­tele turc Abdullah
Gul, Madonna şi Goran Bregovic (cu care a colaborat pentru
„Underground”, al lui Kustu­rica). Deşi statutul ei social s-a
schimbat, a vîndut peste 5 milioane de discuri şi a fost decorată
la Paris cu medalia Legiunii de onoare, ea continuă să urce pe
scenă desculţă, în semn de solidaritate cu săracii din ţara ei, şi
susţine financiar cîteva familii de condiţie modestă.