În secolul al XIV-lea cei care se simţeau lipsiţi de energie erau sfătuiţi să stea în preajma unor persoane care vorbesc pe un ton ridicat. De asemenea, erau de ajutor masarea viguroasă a palmelor şi a tălpilor, precum şi stimularea strănutului cu o pană sau un pai.
Când erau chinuiţi de dureri de dinţi, vechii egipteni foloseau şoareci pentru a crea un remediu sub formă de pastă pe care-l aplicau pe locul dureros. Şi în Anglia elisabetană erau utilizaţi în caz de negi, tuse convulsivă, varicelă.
Tot în Egiptul Antic se mai folosea un remediu bizar: mucegaiul format pe suprafaţa pâinii. Despre acesta se ştia că dezinfectează rănile. De altfel, peste ani, Loius Pasteur a descoperit că fungi pot să stopeze evoluţia afecţiunilor cauzate de bacterii.
Secole de-a rândul arsenicul a fost folosit în medicină. De pildă, în medicina tradiţională chineză era cunoscut ca Pi Shuang şi era recomandat în prevenirea malariei, în dizenterie, astm, ulcer, sifilis, gingivită, ca antiinflamator şi la eliminarea paraziţilor. Pentru prevenirea malariei, era folosit un vechi leac britanic, o tabletă pe bază de pânză de păianjen. În tratarea malariei era recomandat uneori şi consumul păianjenului ca atare.
În vechime, egiptenii erau convinşi că infecţiile oculare şi orbirea, atât de frecvente din cauza epunerii la soare şi a furtunilor de nisip, pot fi prevenite şi trarate prin aplicarea de sânge de liliac. Din moment ce se ştia că liliecii au o vedere nocturnă foarte bună, se credea că, prin intermediul sângelui se transfer această calitate şi suferinzilor.
În prezent, mercurul este cunoscut ca o substanţă toxică, dar în antichitatea greacă şi persană se credea că îi conferă celui care îl consumă în cantităţi foarte mici abilitatea de a merge pe apă. Din perioada Renaşterii şi chiar până în secolul trecut a fost utilizat pentru vindecarea unor boli cu transmitere sexuală, ca sifilisul.