Cel mai probabil, Vera s-a născut la sfârşitul secolului al XIX-lea, în Bucureşti, în urma legăturii dintre un om de afaceri ungur şi o frumoasă tânără unguroaică ce aparţinea micii nobilimii din România. Copilăria şi-o petrece la Bucureşti, acolo unde rămâne până la vârsta de 13 ani.
Adolescenţa Verei este marcată de numeroase aventuri amoroase, ea ajungând nu o dată, pe prima pagină a ziarelor locale din cauza scandalurilor în care implică de la elevi de liceu până la bancheri şi oameni de afaceri.
Se mărita de două ori, dar rămâne văduvă la scurt timp după oficializarea căsătoriei, fără ca autorităţile să intre la bănuieli.
Pentru Vera Renczi începe o nouă perioadă în care escapadele amoroase aveau loc cu regularitate. De data aceasta, tânăra îşi căută rapid alinare în tumultoasa viaţa de noapte de la Viena. În mai puţin de 10 ani, peste 30 de bărbaţi trec pragul castelanei, fără a se mai întoarce vreodată.
În ciuda precauţiilor luate de Vera Renczi atunci când îşi alegea amanţii din rândul străinilor, ea face „imprudenţa” de a se îndrăgosti de un anume Milorad, un bancher sârb, căsătorit, cu 20 de ani mai în vârstă decât ea. Ca să-şi justifice absenţa prelungită, bancherul îi spune soţiei sale că pleacă într-o călătorie de afaceri, dar cum zilele treceau fără ca acesta să dea un semn de viaţă, bănuielile încoltesc în mintea soţiei. La fel de influentă ca şi Vera în rândul autorităţilor locale, ei nu îi este greu să afle de relaţia celor doi şi cere jandarmeriei să înceapă o anchetă.
Suprizele încep să apară odată cu prima vizită a jandarmilor la conacul de la Berkerek. „Ştiam că veţi veni să mă vizitaţi, domnilor!”, este replica pe care Vera Renczi le-o adresează celor oamenilor legii. Ea nu neagă legatura cu Milorad şi chiar dă o declaraţie scrisă prin care recunoaşte faptul că acesta i-a fost amant în ultimele luni.
Surprinzator, în faţa celei de a doua vizite a jandarmilor, Vera Renczi neagă vehement că l-ar fi cunoscut pe Milorad. Confruntată cu biletul din buzunarul bancherului, dar şi cu propria declaraţie scrisă, Vera se prăbuşeşte strigând isteric: „Nu sunt o criminală!”. Oficialii se privesc stupefiaţi. Nimeni nu pronunţase o asemenea acuzaţie. Prima percheziţie a conacului nu aduce nimic în plus. Nu mai rămânea decât cripta familiei, cea ale cărei chei se aflau în permanenţă asupra tinerei. Fără să se opună, aceasta deschide uşa, absentă, şi îi însoţeşte pe jandarmi pe scara în spirală ce conducea către subsolul întunecat al conacului…
Foto:Timetv.ro
Nu mai puţin de 35 de sicrie de zinc, aşezate în cerc, încadrau camera luminată doar de câteva lumânari. Fiecare sicriu avea o eticheta pe care era notat, elegant, un nume. În mijocul camerei se afla un fotoliu, iar lângă acesta se găsea un sfesnic bisericesc cu o lumânare pe jumătate arsă precum şi o sticla şi o cupă de sampanie. În faţa jandarmilor, Vera Renczi îşi începea confesiunea, în fapt 35 de confesiuni terifiante. Oprindu-se în faţa fiecărui sicriu, frumoasa stăpâna a conacului ţinea, fără nici un pic de emoţie, un monolog sinistru. La cel de al doisprezecelea sicriu, Vera se prabusi izbucnind in plans. Era sicriul propriului ei fiu. Aşa cum avea să declare ulterior, fusese nevoită să îl ucidă pentru că îi aflase secretul macabru.
Conform propriilor declaraţii, Vera Renczi şi-ar fi ucis primul soţ, pe Karl Schick, cu o doză de arsenic pe care i-ar fi turnat-o în cupa de vin pe care obişnuia să o bea în fiecare seară. Motivul? Desele călătorii de afaceri şi bănuiala unei presupuse infidelităţi. La fel se întâmplase şi cu al doilea soţ, Joseph Renczi, ea recunoscând ca l-a închis pe Joseph în sicriu încă înainte de a-şi da ultima suflare.
Vera simţea o plăcere stranie să ştie ca ea, şi nimeni alta, a fost ultima femeie din viaţa fiecărui bărbat care îi trecuse pragul. În liniştea sumbră a criptei, ea se reculegea adesea, delectându-se cu o cupă de şampanie şi vorbind cu fantomele celor ucişi. Acest ritual a durat vreme de peste 15 ani.
Citiţi întreaga poveste pe historia.ro.