Cei patru experţi în “povestit” ne-au făcut dezvăluiri de suflet!

– ACASĂ împlineşte 15 ani. Cum veţi sărbători?
Ioana Maria Moldovan: 2 februarie e zi de sărbătoare pentru toţi cei de ACASĂ. Chiar dacă în mare parte echipa Poveştirilor va munci pentru ediţia specială a emisiunii, vom găsi puţin timp să mâncăm o felie de tort, să bem un suc şi să depanăm amintiri. Iar seara după emisiune vom dansa şi cânta la o petrecere de zile mari. Avem şi pentru telespectatori o ediţie de sărbătoare, începând cu ora 16.30 îi aşteptăm cu o ediţie specială plină de surprize. Nu pot să dau prea multe din casă, dar vă invit să ne urmăriţi pentru că aveţi ce vedea!
Mircea Solcanu: Nimeni nu lipseşte, vom fi cu toţii ACASĂ.
Cabral: O să tragem un grătar, să sară micu’-n aer de fericire, să ne strângem toţi, să stăm de-o vorbă, de-un pahar de vin şi de câteva ore de râs şi povestit… ca s-au strâns multe în toţi anii ăştia. Multe, multe şi frumoase!
Dan Cruceru: Mare petrecere mare vom face. Vedeţi pe 2 februarie, live!

– Vă mai aduceţi aminte cum aţi intrat voi în echipa ACASĂ? Cum a venit propunerea?
Ioana Maria: Dar oare aş putea uita? Cât despre întâlnirea cu ACASĂ, îmi place să cred că am fost în momentul potrivit la locul potrivit. Am aflat că echipa Poveştirilor caută o co-prezentatoare şi mi-am încercat norocul care mi-a surâs din nou. A fost un fel de dragoste la prima vedere. Ne-am plăcut şi am început colaborarea ce durează de opt ani şi sper să continue mulţi ani şi de acum încolo.
Mircea: Lucram la InfoPro şi am primit propunerea de a deveni reporter la „Poveştiri”. Am acceptat şi iată- mă şi astăzi ACASĂ, după 7 ani.
Cabral: La mine a fost chiar simpatic, atunci prezentam Banc Show la Prima, am primit invitaţia direct de la domnul Adrian Sârbu. Nu s-a putut face translatarea atunci, aşa că după un am primit o altă invitaţie, de la doamna Ruxandra Ion. Atunci s-a făcut, am intrat în echipa. Au trecut de-atunci 13 ani…
Dan: A venit pe neaşteptate şi a fost o surpriză extrem de plăcută. Am primit un telefon, era producătoarea Poveştirilor Adevărate. M-a invitat la o probă. Mi-a plăcut imediat întreaga echipă. A fost minunat că le-am plăcut şi eu lor. Aşa că, de pe 14 aprilie 2011, „povestesc”.

– Care ar fi ştirea care v-a rămas în minte?
Ioana Maria: În cei aproape opt ani sunt multe poveştiri adevărate pe care le-am spus şi mi-au rămas în minte. Îmi e greu să aleg una singură. Nu am cum să uit, de exemplu, lupta pentru viaţa unor copii grav bolnavi, părinţi care se zbăteau să poată ieşi din sărăcie, scandaluri pe avere, bătăi în direct, divorţuri cu cântec, dar şi poveşti frumoase de viaţă cu final fericit, oameni care au reuşit prin muncă să ajungă unde şi-au propus, să- şi împlinească visele, toate sunt pentru mine lecţii de viaţă din care am învăţat câte ceva.
Mircea: Este una cu nişte bătrâne care îşi disputau moştenirea cu cumnata lor mai tânără şi, după un timp, au trecut la agresiune fizică asupra cumnatei. Ar fi interesant să vedem cum au evoluat lucrurile după atâţia ani.
Cabral: Nu e ştire, e veste. Şi nu e orice veste… e o veste bună pe care o aşteptam cu toţii, cu toate că nu mai speram. Un caz umanitar, un copilaş pe care ne-am agitat foarte tare să- l ajutăm avea nevoie de o operaţie. Am făcut tot ce-am ştiut noi… am apelat la telespectatori pentru donaţii, i-am terorizat pe cei din Ministerul Sănătăţii pentru a urgenta treaba, echipa mea a găsit şi transport aerian pentru copil.
În momentul când am dat ştirea că piticul a fost operat şi că e totul bine, toată echipa a plâns cu lacrimi de crocodil. De crocodil fericit…
Dan: Din păcate, ştirile care ne rămân în minte sunt cele legate de dezastre. Acestea sunt cele mai emoţionante, cele marcante, care-ţi întipăresc impresii pe viaţă. Mă gândesc, de exemplu, la toate acele ştiri legate de dezastrul provocat de tsunami-ul din Japonia. Dacă vorbim despre ştiri realizate de mine, sunt multe cu care mă mândresc. Am făcut o serie întreagă de interviuri cu personalităţi de marcă atât din România, cât şi internaţionale.

– Şi ce invitat de marcă aţi vrea să vină la voi în emisiune?
Ioana Maria: Ooo, sunt mulţi invitaţi de marcă pe care aş vrea să-i întâlnesc la Poveştiri. Am chiar o listă lungă care începe cu actorul meu preferat Richard Gere.
Mircea: Nu vreau să vină invitaţi de marcă, vreau să vină oameni sinceri, că nu întotdeauna marca îţi asigură şi transparenţa.
Cabral: Mi-aş invita colegii. Unul câte unul, să le iau câte un interviu şi să- i dau pe toţi pe sticlă, să-i vadă cei de-acasă pe toţi, nu doar pe mine, pentru că emisunea asta este rezultatul unei echipe întregi.
Dan: Gerard Butler şi Mădălina Ghenea! Mi se par un cuplu fantastic. Ei sunt primii la care m-am gândit acum.

– Privind în urmă, care vi s-a părut cel mai important moment al vostru în televiziune?
Ioana Maria: Fiecare emisiune, fiecare reportaj, le consider o experienţă şi un moment important în cariera mea.
Mircea: Toate momentele sunt importante, nu pot să spun că unul a fost mai important. Fiecare moment înseamnă la fel de mult.
Cabral: Hehe… nu mă mai iau de mult în serios. Aşa că… cel mai important moment de-al meu în televiziune încă n-a venit.
Dan: Intrarea în echipa Poveştirilor este cel mai important moment al carierei. Punctual, însă, memorabilă pentru mine a fost o transmisiune din Washington, de la prima investire în funcţia de Preşedinte a lui Barack Obama.

– La final, aş vrea să-mi spuneţi cât de diferiti sunteţi faţă de cum vă imaginaţi, să zicem, la 15 ani?
Ioana Maria: La 15 ani ştiu că îmi doream să am o meserie care să- mi placă, să am o familie fericită, să fiu pe picioarele mele din punct de vedere financiar şi să am cel puţin un copil. Îmi mare parte, dorinţele mele de atunci mi s-au îndeplinit.
Mircea: La 15 ani îmi imaginam, în urma a ceea ce citisem, cam cum trebuie să arate oamenii. Erau doar nişte proiecţii a unor oameni atunci inexistenţi, adică să aibă puţin din „Cei trei muşchetari”, puţin din „Război şi pace”, putin Ţuţea sau Cioran. Mulţi ani m-am întrebat unde sunt oamenii aceştia, iar apoi cu câţiva m-am întâlnit în ultimii ani, ACASĂ. Aici sunt o parte dintre oamenii pe care am visat să- i întâlnesc când aveam 15 ani. Pe restul urmează să-i întâlnesc.
Cabral: Sunt foarte diferit. Mai ales pentru că pe atunci eram convins că cei de peste 30 de ani sunt bătrâni. Şi că sunt plicticoşi. Şi că au o viaţă ternă şi uscată, fără bucurie şi fără surprize. Şi uite că nu- i aşa… Dar cu un lucru nu m-am înşelat: mă imaginam tată tânăr. Şi aşa a fost! Şi bine-am făcut… mă uit acum la fiica-mea, tânăra domnişoară, şi vorbesc cu ea aşa cum vorbesc cu un prieten, şi nu-mi vine să cred că-i atât de mare… aşa cred că arată fericirea!
Dan: Evident, s-au schimbat multe. Am 31 de ani, sunt adult, sunt tată, sunt soţ, am o carieră. La 15 ani eram adolescent, cu capul în nori, zburam din floare- n floare şi viaţa mi se părea foarte simplă. Aveam o singură obligaţie: să învăţ. Acum, am multe, multe obligaţii, dar am reuşit să ajung la un echilibru încât pot spune că sunt la fel de fericit ca la 15 ani. Cred însă, că am reuşit să- mi depăşesc visurile de la vârsta de 15 ani despre viaţa de adult. Sunt împlinit, sunt fericit şi nu visam în adolescenţă că voi reuşi să am atât de multe realizări, atât pe plan personal, cât şi profesional.

Nicoleta Nicolae