Ce-i mana pe ei in lupta?

Dorinta de a infrunta si depasi granitele lumii cunoscute, ispita nemuririi, neastamparul migrator, obsesiile civilizatoare? Sau pofta de putere, lacomia, nevoia de a se substitui divinitatii, sub semnul vremelnic al unei autoritati lumesti tiranice? Toate laolalta, ori numai unele dintre ele? Fie si doar enumerandu-i pe marii „arhitecti” de imperii, ne vom da seama cat de greu e de trasat un portret unitar al Cuceritorului. Daniel Nicolescu i-a invitat totusi la „sedinta foto”.

356-323 i.Hr., adica 33 de ani. Atata a trait Alexandru, fiul lui Filip al II-lea al Macedoniei. In acest interval mai scurt decat o viata de om, dar, prin consecintele sale, de lungimea eternitatii, a supus intreaga Grecie, a cucerit uriasul imperiu al Persiei si s-a pregatit sa ia cu asalt actuala Peninsula Arabica. Aidoma lui Columb, Alexandru a schimbat cursul istoriei. O data cu el, vechiul Polis a cedat locul Statului. A creat ideea imperiala si a intemeiat o monarhie in care a difuzat cultura elena.

Multi au vazut in el un precursor al lui Hitler sau al lui Stalin, in timp ce pentru altii a fost un profet al fraternitatii universale si al armoniei rasiale. Aceste interpretari moderne profund contradictorii nu fac decat sa reflecte diversitatea judecatilor pe care cuceritorul le-a suscitat inca din timpul vietii. In vreme ce generozitatea si capacitatea sa practic nelimitata de munca starneau admiratia tuturor celor care l-au cunoscut, spiritul sau curios si deschis tuturor experientelor a provocat banuiala ca s-a dedat moravurilor „orientale”, fapt ce a iscat deindata numeroase povesti de scandal. De cealalta parte, sunt istoriile, mult mai numeroase, care ii descriu harul de conducator. Plutarh povesteste ca, inainte de plecarea spre Asia, in anul 334 i.Hr., Alexandru le-a facut daruri coplesitoare prietenilor sai, pana-ntr-atata incat sa constate ca nu mai are suficiente resurse pentru viitoarea expeditie. „Dar pentru tine, rege, ce-ai pastrat? Speranta, a raspuns Alexandru. Ei bine, a spus Perdiccas, atunci asta o sa-mpartim cu tine, noi, tovarasii tai de arme.”

Bunul stapan al satrapilor: Darius

„Darius al lui Istaspe”, cum i-a spus Eminescu, a fost unul dintre cei mai de seama suverani ai Asiei antice.

Luptand pe mai multe fronturi deodata, cu o energie si o inteligenta iesite din comun, Darius a reusit, fara sa fie de stirpe regala, sa puna mana pe tronul persan, infrangandu-i pe magul Gaumata si pe alti opt pretendenti. Dupa 7 ani de stradanii si 19 batalii, fiul lui Vishtaspa sau Hystaspe se proclama rege. In anul 512 i.Hr. cucereste Gandhara si Valea Indului, apoi porneste prima mare expeditie impotriva scitilor din Europa, care, potrivit obieciurilor de lupta ale nomazilor, il atrag din ce in ce mai adanc in interiorul stepei. Darius are intelepciunea sa dea inapoi inainte sa fie doborat. Printr-un general al sau, supune cetatile grecesti din Tracia, iar in 499 i.Hr. face fata revoltei ioniene, plecata din Milet si sustinuta de atenieni. Ca sa se razbune pe acestia din urma, porneste primul Razboi Medic, caruia i se pune capat la Marathon, in anul 490 i.Hr. La putina vreme dupa asta, face din Egipt a 6-a satrapie (din totalul de 23 de provincii conduse de satrapi) a imperiului sau, isi asigura sprijinul clerului egiptean si ii ridica, la Theba, un templu zeului Ammon. Construieste orasul mitic Persepolis si impune o singura lege pentru toate popoarele cucerite, manifestand o larga toleranta fata de religia si obiceiurile fiecaruia.

Glorie si desertaciune: Napoleon Bonaparte

„Sa traiesti invins si vaduvit de glorie inseamna sa mori zi de zi”, spunea cel mai cutezator razboinic francez al tuturor timpurilor. Oscar Wilde afirma fara tagada ca „secolul al XIX-lea a iesit in mare masura din creierul lui Napoleon”. Si astazi, inca, Micul Caporal nu lasa pe nimeni indiferent. Zeu sau impostor, capcaun sau salvator, Prometeu sau despot, Attila sau Cezar, nou Alexandru cel Mare sau precursor al lui Hitler (minus nota rasista), responsabil pentru ireversibilul declin francez sau, dimpotriva, culme a gloriei nationale, strateg genial care a suferit infrangeri uriase, Napoleon Bonaparte ramane eroul celei mai mari epopei a timpurilor moderne, cel care a facut turul Europei calare, din esec in victorie si, de aici, direct in Panteon. De la primul sau triumf impotriva armatelor hispano-engleze, la Toulon, trecand prin batalia Piramidelor, prin Abukir, Muntele Tabor, Trafalgar, Jena sau Moscova, omul care si-a asezat singur coroana imperiala pe crestet si-a asternut sub ea si cununa de spini a propriului martiriu. Parasit de adoratori si de prieteni, a murit singur, cu otrava disperarii in suflet si cu cea, la fel de letala, pe care se pare ca i-au administrat-o dusmanii, in trup.

Veni, vidi, vici: Cezar

Caius Julius Caesar s-a nascut la Roma in anul 100 i.Hr., pe 13 ale lunii Quinctilis, numita mai tarziu Iulius (de unde si luna iulie), in cinstea sa. A murit in timpul Idelor lui Marte, la anul 44 i.Hr., asasinat de un grup de conspiratori printre care se afla si fiul sau adoptiv Marcus Junius Brutus. Cariera lui politica a urmat un curs constant ascendent – tribun militar, chestor, edil si apoi pretor. In anul 60 i.Hr., formeaza, impreuna cu Pompei si Crassus, un triumvirat; in 59 este numit consul, iar in 58 porneste celebrul „bellum gallicum”, razboiul impotriva galilor, incheiat, in anul 51, prin victoria de la Alesia. Este momentul cand triburile adunate in jurul lui Vercingetorix sunt pacificate („pax romana”), dupa ce pierdusera sute de mii de vieti omenesti. Cezar se intoarce triumfal in Italia trecand Rubiconul si, dupa moartea lui Crassus si alungarea lui Pompei, devine singur stapanitor al Peninsulei Italice. Dupa o suita impresionanta de alte victorii in Spania, Grecia, Asia (unde l-a infrant pe fiul lui Mithridate, regele Pontului, ocazie cu care a scris lapidara sa misiva catre Senat: „Veni, vidi, vici”) sau Africa (luptele de la Thapsus), Cezar ajunge dictator absolut al lumii cunoscute, titlu decernat de Senat pentru o perioada de 10 ani. Infrumuseteaza si modernizeaza Roma, construieste un port la varsarea Tibrului, ridica din ruine Corintul si Cartagina, isi iarta toti dusmanii politici si rosteste, inocent-nedumerit, atunci cand vede pumnalul lui Brutus manjit cu propriu-i sange: „Tu quoque, fili mi?”

Text: Daniel Nicolescu