Cazacu nu s-a saturat de trofee

Stelistul Roberto Cazacu a obtinut duminica, la Gheorgheni, cea de-a 11-a sa medalie de campion al României

Finala Ligii nationale 2001-2002 a luat sfîrsit în weekendul trecut. Steaua si-a pastrat titlul de campioana, unii dintre eroii ultimului act al competitiei fiind Roberto Cazacu. Atacantul ros-albastru a înscris „golul de aur” sîmbata, la Gheorgheni, în meciul 2 al finalei cu Progym, cînd dupa timpul regulamentar scorul era 4-4. Harghitenii reusisera sa-i surprinda pe bucuresteni, egalînd. Cazacu si-a asumat însa responsabilitatea si a cîstigat un meci important.

În cartier i se spune „Nea Coco”. Se opreste la fiecare 30 de secunde pe strada – lumea îl saluta din toate partile. Palavrageste cu unii dintre prietenii lui. Porneste mai departe si povesteste cea mai dureroasa felie a vietii lui. „Mama mea, Magda, s-a îmbolnavit imediat dupa ce m-a nascut pe mine. A avut ceva foarte urît, miastenia gravis, o afectiune neurologica cronica. Cînd eram eu de 14 ani, în 1988, a intrat chiar în moarte clinica. Apoi s-a declansat si cancerul”. La sfîrsitul lui 1991, boala s-a înrait, iar operatiile s-au tinut lant. În decembrie 1992, mama lui Coco s-a prapadit. „S-au dus mai mult de noua ani de atunci. Înca sufar”.

Bunica lui, Tina, careia îi spune tot „mama”, a avut grija de el. Pe lînga ea, i-a mai ramas sportul. Si unchiul sau, Traian Cazacu, fost hocheist, pe care Robert îl numeste „frate”. Dintre amici, Coco Cazacu nu ezita sa-l desprinda pe actualul lui antrenor de la Steaua, Marius Gliga. „Marius îmi este cel mai bun prieten. Am jucat o viata întreaga lînga el si am avut multe de luat de la el. A fost un fel de mentor, m-a echilibrat în mare masura, eu fiind un tip mai greu de stapînit, mai libertin, mai rebel. M-a modelat, m-a învatat cum sa ma port, cum sa vorbesc, cum sa tratez oamenii”, recunoaste Cazacu.

Robert crede în Dumnezeu si în destin. Considera ca numeroasele accidentari pe care le-a suferit de-a lungul carierei au fost niste încercari pe care a trebuit sa le depaseasca. În septembrie, a jucat pe propria semnatura dupa ce suferise o comotie cerebrala. „În vara am plecat de la Steaua. Apoi m-am întors. Vreau sa demonstrez ca n-am îmbatrînit degeaba. Am aflat ca pierderile din viata ti le mai provoci si cu mîna ta. La fel si cîstigurile”, încheie el.

Îi place sa glumeasca

Comunicativ din fire, Roberto Cazacu are un sac întreg de bancuri, pe care îl revarsa cînd are ocazia. „Nu ma duc la mare cu medaliile de gît, ca s-ar putea sa ma înec”, este una dintre replicile sale favorite. „Ma înteleg bine cu toata lumea, dar mai sînt si unii carora le zic ca n-au mîncat atîtea fripturi de cîte ori mi-a cîntat mie imnul national”, mai spune hocheistul.

Taietura de la beregata

De pe vremea cînd era junior, Cazacu pastreaza, pe gît, o cicatrice. „Era în 1991, în timpul primului meci de la Mondialele Under 20, cu Danemarca. Eram în spatele portii, un adversar m-a lovit si am intrat cu spatele în mantinela. Am cazut si mi-a trecut cu patina peste gît. M-au ridicat din balta de sînge si m-au transportat la spital, unde m-au cusut pe viu”, povesteste sportivul.

Roberto Cazacu

nascut pe 13 martie 1974, la Bucuresti

a început sa practice hocheiul la 7 ani

în timpul junioratului a evoluat cu formatia României în Grupa B a CM

legitimat la Steaua Bucuresti, cu care a cîstigat, din 1990 pîna acum, toate editiile cu doua exceptii (1996-1997 si 1999-2000)

titular al „nationalei” României, alaturi de care a obtinut, în primavara anului 2001, calificarea în Divizia I a CM

www.prosport.ro