Carmen Avram – “Destinul Kosovo încă nu s-a scris”

Priştina îţi dă impresia unui oraş construit în grabă sau locuit provizoriu. Clădiri neterminate, fără un stil arhitectonic pe care să-l poţi defini, case abandonate, imobile distruse de explozii mafiote, tarabe cu mărfuri ieftine, dispuse între magazine “de fiţe” în care nu prea intră nimeni şi care par deschise doar pentru turişti. Nu că ar exista turişti. Încă nu se aventurează nimeni prin Kosovo de curiozitate. Poţi vedea doar avangarde de oameni de afaceri care vin să prospecteze piaţa noului stat independent, funcţionari ai ONU, mulţi soldaţi şi o armată de jurnalişti. Toată lumea aşteaptă să vadă ce va ieşi din recent declarata independenţă şi, mai ales, din conflictul albanezo-sîrb.

Despre albanezi şi sîrbi
Albanezii, în număr de două milioane, controlează mai tot Kosovo. Sîrbii sînt concentraţi în nordul micii republici şi în cîteva enclave din sudul Priştinei. Aceştia din urmă vor fi, probabil, primele victime în cazul unui conflict deschis, dacă acesta se va mai declanşa vreodată între cele două comunităţi. Cei din nord însă au un singur scop: să facă front comun, între ei şi restul Serbiei, şi să reziste în faţa autorităţilor albaneze. Emblematic pentru ce se întîmplă în Kosovo este oraşul Mitroviţa, împărţit în două: la sud, albanezii, la nord, sîrbii. Între ei, un pod de cîteva zeci de metri, păzit de trupe KFOR, care abia pot ţine departe cele două comunităţi. Ca jurnalist romăn, faci un slalom permanent printre stări de spirit diametral opuse. Albanezii nu ne plac şi zîmbesc îngheţat de cîte ori îţi verifică paşaportul. Nu s-a răstit nimeni la noi cît am stat acolo, nu s-au purtat necivilizat şi nici nu ne-au ameninţat. Dar nici nu s-au topit de dragul nostru. Situaţia e complet diferită la sîrbi, unde, cînd spui că eşti romăn, începe un cor de strigăte de fericire, mai sar la tine să te pupe, să-ţi strîngă mîna, să-ţi spună cît de drag le e poporul romăn. Nu cer nimic de la noi decît să le fim alături. Şi, din cînd în cînd, cîte un drapel romănesc, pentru că aşa s-au învăţat ei, să fluture la fiecare demonstraţie drapelele ţărilor care nu recunosc Kosovo. Aceste demonstraţii se vor încheia pe 17 martie şi e greu de spus ce se va întîmpla după.

Milioane de scenarii
Scenarii şi variante sînt multe. Unii spun că ruşii vor interveni ferm pentru a ajuta la desprinderea părţii de nord a Kosovo şi păstrarea lui sub controlul Serbiei. Alţii – că va izbucni un război sîngeros cu albanezii. Mulţi, că va fi război de gherilă. Sau că sîrbii vor pleca încet – încet din Kosovo şi îşi vor croi o altă viaţă în Serbia sau alte republici mai prietenoase. Orice s-ar întîmpla acolo, Kosovo a fost în ultimele luni – şi va mai fi o vreme – un punct foarte interesant pe agenda jurnaliştilor internaţionali. Sînt poveşti la tot pasul, sînt situaţii dramatice, sînt oameni care abia aşteaptă să-ţi spună povestea lor. Şi, peste toate, e un stat foarte tînăr care va trebui să se descurce de-acum înainte mai mult singur, pentru că s-a văzut de atîtea ori în istorie: comunitatea internaţională se grăbeşte să sprijine independenţe şi autonomii şi tot felul de fenomene pe care le consideră legitime, dar, după ce se vede, vorba cuiva, cu sacii în căruţă, se retrage şi uită ce-a promis. Destinul Kosovo, frămîntat timp de secole, încă nu s-a scris pînă la capăt. Noi vom fi martorii evoluţiei lui şi vom putea judeca dacă independenţa a fost sau nu o decizie bună.

Carmen Avram este cores­pon­dent al ştirilor PRO TV, specia­listă în con­flictele din Orientul Mijlociu, iar telespec­tatorii au văzut reportaje făcute de ea în Afganistan, Israel, Irak, Mace­donia, Serbia sau Muntenegru

“Situaţia e complet diferită la sîrbi, unde, cînd spui că eşti romăn, începe un cor de strigăte de fericire, mai sar la tine să te pupe, să-ţi strîngă mîna, să-ţi spună cît de drag le e poporul romăn. Nu cer nimic de la noi decît să le fim alături. Şi, din cînd în cînd, cîte un drapel romănesc, pentru că aşa s-au învăţat ei, să fluture la fiecare demonstraţie drapelele ţărilor care nu recunosc Kosovo”