Carmen Avram – Cum să iubeşti România!

-Primul reportaj semnat de tine şi prezentat la ”România, te iubesc!” a fost despre Szobi Cseh. Cum ai ajuns la el?
Cristi Tabără mi-a povestit despre Szobi Cseh şi ceea ce face el, într-o sală de sport din Bucureşti. Dalila Dulgheriu şi cu mine ne-am dus la această filmare cu reţinere, pentru că ni se părea prea frumos ca să fie adevărat. Că în România anului 2008, un om îşi cheltuieşte banii proprii, timpul şi energia ca să ajute alţi oameni, fără să se aştepte la profit. Nu ştiam că la baza pro­iec­tului ”Gladiator” stau o filosofie, un concept şi teorii psihologice. Şi, ori­cum, nu-mi făceam prea mari iluzii în legătură cu reuşitele lui. A fost suficient însă să intrăm în sală ca să ne dăm seama că nu e doar adevă­rat, dar şi peste aşteptări. Szobi Cseh ştie ce face. Am stat de vorbă cu el şi mi-am întărit convingerea că nu fă­cea o treabă de mîntuială. Chiar se zbate în fiecare zi să asigure supra­vie­ţuirea centrului, pentru că el cre­de cu toată fiinţa lui în teoria potrivit căreia dacă un copil, un rebel, un ado­lescent scăpat de sub control, în­vaţă mai întîi regulile mişcării, va ac­cepta mai uşor regulile lumii în ca­re trăieşte.

– Care au fost primele reacţii primite în urma difuzării re­por­tajului cu Szo­bi?
Nu mă aşteptam să mă sune atîta lu­me şi să-mi spună că le-a plăcut mult Szobi Cseh şi ceea ce face el. Ba chiar, pe site-ul www.protv.ro, ci­neva se oferea să doneze nişte bani centrului. Mi s-a părut extraordinar. Am înţeles că românii sînt dornici să vadă lucruri bune făcute de cei din jur şi că abia aşteaptă să-i ajute pe cei care au avut idei bune. Eu sper că, pentru binele Bucureştiului şi al ţării, în general, vor exista mai mulţi Szobi Cseh şi că vom reuşi într-o zi să ieşim pe stradă fără frică, să stăm la terase cu portofelele sau telefonul pe ma­să, fără să ne fie teamă că ni le fură cineva, că vom călători cu tramvaiul fără să coborîm în staţia următoare cu geanta sfîşiată.

România, între dezastru şi paradis

– Cum îţi alegi subiectele?
Partea cu alesul subiectelor e cea mai grea. Nu e de-ajuns să fie su­biect bun, trebuie să ţi se şi po­tri­vea­scă. De exemplu, îmi plac materialele lui Alex Dima, dar probabil că nici n-aş şti de unde să le încep. Mă uit la ele cu drag, dar mie nu mi se potri­vesc. Cu reportajele Paulei Herlo e la fel. Cred că şi-a găsit fiecare nişa pe care se descurcă optim. Materialele foarte bune ies atunci cînd omul cre­de în subiect, îl înţelege pînă la detaliu şi simte nevoia să-l explice şi altora. Aşa că, dintr-o suită de mate­riale, le aleg pe cele pe care ”le simt”, cele pe care ştiu că le pot face con­vin­gătoare şi interesante. Iar cînd simt că subiectul riscă să mă cople­şea­scă emoţional, fac apel la auto­control. Mi-am exersat capacitatea asta mulţi ani şi cred că reuşesc să fac faţă.

– În ce momente ale vieţii tale ai putut exclama ”România, te iubesc!”?
Cînd m-am întors din Afganistan. Ce încerc să spun e că noi, românii, ne aflăm undeva la mijlocul distanţei dintre dezastru şi paradis. Dacă simţi că n-ai motive să iubeşti ţara asta, e bine să vizitezi locuri în care e mult, mult mai rău. Şi atunci sigur cînd te întorci acasă, săruţi pămîntul şi spui ”Mulţumesc, Doamne, că m-am nă­s­cut aici!”. Fireşte că e loc de mai bine şi chiar de mult mai bine, sigur că ne enervează clasa politică, şpăgi­le, minciuna, traficul, mizeria, nunţile de joi şi boxele instalate în stradă, mentalitatea unora, rezistenţa la evo­luţie a altora, imaginea pe care o avem afară, însă se poate şi mai rău. Aşa că eu, una, cînd mi-e dor să-mi iubesc România, îmi aduc aminte de Afganistan şi parcă, parcă, simt un fior de fericire că m-am născut aici.

Profesoară… de real

– Te-ai mai întoarce în învăţămînt, ca profesoară de matematică?
Mereu am visat să fiu profesoară, însă nu sînt sigură că aş mai vrea să predau. Nu în România. Poate în Fin­landa, unde omul de la catedră se bucură de respectul elevilor şi al au­to­rităţilor. Tata a fost profesor de ro­mână şi, dacă nu ar fi avut o pa­siune pentru asta, ar fi avut o viaţă tare nefericită. Dacă mă gîndesc bine însă, nici nu e aşa de diferită meseria mea de cea de profesor. Pentru că, în final, la asta se reduce, la un soi de educaţie. Iei un subiect, îl desfaci, îl înţelegi, îl scrii şi apoi vii cu el în faţa clasei – în cazul nostru, formată din milioane de ”elevi”- şi îl explici. Pe de o parte, ai ocazia să arăţi oamenilor ceva despre care ei nu ştiu nimic, sau aproape nimic, pe de alta, prin cam­paniile Ştirilor PRO TV şi acum prin emisiunea ”România, te iubesc!”, educi publicul să consume şi să di­ge­re şi alt gen de material. Deci, într-un fel, sînt şi profesoară.

Reportaje sau matematică?

”Dacă nu era matematica la ad­mi­terea la facultate, destinul meu ar fi fost altul, pentru că eu şi fizica nu ne-am împăcat nicio­dată. Aşa că, uneori, aş prefera să rezolv probleme de matematică, pentru că sînt mai logice, ştii ce se dă, ce se cere şi ce trebuie să de­monstrezi. Îmi plac lucrurile lo­gice, curate, pe care le poţi ur­mări şi analiza şi la finalul cărora poţi emite o teoremă. Sigur că e mai uşor să rezolvi o problemă de matematică, dar să lucrezi cu oameni e mult mai incitant”

”Nu-mi place partea tri­stă a Ro­mâniei. Trăiesc în România şi tot ce e în jur mă afectează pro­fund. Am să încerc, pe cît po­si­bil, să rămîn la materiale da­că nu vesele, cel puţin nu tragice, in­for­mative, e­ventual optimiste. Un re­portaj trist te încarcă de multă energie nega­ti­vă, de frustrare şi eu sînt genul de om care se lasă implicat afectiv în tot ce fa­ce, aşa că încerc să evit tris­teţea pe cît posbil. Vreau să am o bătrîneţe lun­gă şi fericită”.

România, te iubesc! –  duminică, 18.00, PRO TV