Buvierul Australian

Glumind, cineva a spus ca Buvierul Australian este ca o secretara cam urâta, dar foarte inteligenta și, mai ales, extrem de eficienta: îți devine absolut indispensabila, ba chiar ajungi sa te îndragostești de ea. Și totuși, chiar acesta este adevarul.

Nu poate fi „acuzat” ca este vreun Adonis (deși, dupa cum vedeți, puii sunt absolut adorabili), dar, când îl vezi cum lucreaza în mijlocul cirezii, energic, eficient, neobosit, facând lucruri aproape incredibile, este imposibil sa nu îl admiri, ba chiar te poți îndragosti de el.

Activitatea pentru care rasa a fost conceputa este paza și conducerea turmelor, mai corect spus a cirezilor. Și astazi, în Australia – țara de origine a rasei – crescatorii de vite apeleaza la talentele lui excepționale, iar toți specialiștii spun ca, pentru munca specifica pe care Buvierul Australian o îndeplinește, el nu are egal în lumea canina.

Aceste aptitudini speciale au fost întiparite în codul genetic al rasei cu multe timp în urma. Istoria lui începe cam în perioada de cucerire a teritoriilor australiene numite Outback, leaganul rasei fiind localizat în New South Wales.

Pe la începutul secolului al XIX-lea, macelarii englezi din Australia și-au adus „de acasa” un tip de câine numit Smithfield (rasa astazi disparuta), deoarece aveau nevoie de „asistența canina” pentru a mâna vitele catre târguri. Din pacate, Smithfieldul, obișnuit cu clima racoroasa și umeda din Anglia, nu facea fața prea bine caldurilor de pe continentul austral și, în plus, avea o „meteahna”: latra cam mult.

În concluzie, macelarii și crescatorii de vite trebuia sa „inventeze” un alt câine care sa-i ajute în munca. Rasa de care aveau nevoie trebuia sa reziste bine la caldura, sa se descurce pe terenuri cu reliefuri variate și sa nu latre prea mult. Au început prin a împerechea Collie cu Par Scurt de culoare bleu-merle cu câini Dingo.

Rezultatul a fost un tip de câine numit HallÂ’s Heller. Apoi, tot cu Dingo, au fost împerecheate și exemplare blue-merle de Collie cu Par Lung, peste care s-a introdus și puțin „sânge” de Dalmațian. Punând totul la gramada și amestecând iarași, a început sa prinda forma Buvierul Australian actual. Desigur, este doar o varianta simplista a „rețetei” de obținere a rasei, dar alta mai buna înca nu cunoaștem.

Primul Standard a fost redactat în 1897, de catre Robert Kaleski. Chiar daca rasa a fost recunoscuta din 1903, numele ei actual a fost oficializat abia în 1963.

Construit pentru munca
Inactivitate – iata un cuvânt care pentru Buvierul Australian este sinonim cu cea mai grea forma de tortura! Cu o înalțime de 43-51 cm, întrega lui morfologie a fost astfel plamadita încât sa-i confere eficiența maxima la lucru. Este „forțos”, compact, cu proporții armonioase, inspirând agilitate și anduranța.

Are gât puternic, spate solid, zona renala musculoasa, crupa destul de lunga și înclinata, piept adânc și coaste bine arcuite – elemente menite sa ne asigure ca avem de a face cu un câine construit pentru a munci. Coloritul? Ei bine, aici natura și-a dat frâu liber fanteziei! Din combinația de Collie și Dingo, despre care se spune ca a stat la baza obținerii rasei, a rezultat insolita roba a Buvierului Australian: o combinație de blue-merle, roan și stropi, pe un fond albastru sau roșcat.

Ochii lui au o frapanta sclipire de inteligența, dar și par a lansa un avertisment catre orice necunoscut care încearca sa se apropie.

Este deosebit de fidel și foarte atașat de stapânul sau, așa cum trebuie sa fie un bun paznic al turmelor. Pare ca nu doarme niciodata, ca este permanent la datorie și observa absolut orice mișcare.

Atunci când nu este folosit drept câine de turma, acest mic Buvier trebuie sa-și consume cumva energia debordanta. Trebuie educat cu fermitate, iar ierarhia în familie trebuie sa-i fie „explicata” de când este mic. Este perfect „dotat” pentru Agility, chiar și pentru Obedience sau SchH. Viața în apartament nu este pentru el, decât daca aveți suficient spațiu și mult timp liber pentru plimbarile lui zilnice, obligatorii.