Bucureștiul meu plouat

Ca în mai fiecare zi din aceasta saptamâna, și astazi a plouat în București. Numai ca azi, din motive care îmi scapa, ploaia chiar s-a luat în serios. A ținut toata ziua și spre seara a devenit torențiala. Sincronizarea mea cu potopul a fost desavârșita: exact când am plecat de la serviciu, a început sa toarne. N-aveam umbrela, eram o victima. La fel, infrastructura orașului.

Prima problema a aparut când traversam strada. La semafor, un jeep grabit m-a ajutat sa ma hotarasc asupra unei chestiuni la care tocmai meditam: sa-mi spal sau nu pantalonii astazi?
O groapa ascunsa sub apa l-a susținut pe șofer în ceea ce parea sa fie scopul principal al zilei sale: sa ma stropeasca pe mine cu noroi.

Buun. La metrou, toate bune și frumoase. Chiar și aer condiționat cald în vagoane. Cu observația ca n-ar fi stricat o garderoba, având în vedere hainele groase ale oamenilor în sauna creata ad-hoc.

Pe când urcam scarile spre suprafața (și, urma sa-mi dau seama, spre o ploaie mult mai agresiva), am realizat un lucru surprinzator. Oamenii urcau doar pe jumatatea stânga a scarilor, cea din dreapta ramânând suspect de libera. Ei bine, da. În ciuda tuturor legilor fizicii și ale bunei administrari, în metroul bucureștean ploua. Și ploua chiar bine, sparturile din tavanul intrarii în stația Aparatorii Patriei îmi sunt martore.

Înghesuindu-ma printre oamenii care blocau ieșirea cu speranța ca ploaia se va mai potoli, am reușit sa ies. La timp pentru a admira un complicat ambuteiaj în intersecția de alaturi, precum și autobuzul 102, aflat atât de aproape de stație și totuși atât de departe…

Au urmat câteva minute de așteptare în care aveam senzația ca înaintea autobuzului va sosi, mult mai sigur, o raceala. Când multdoritul autovehicul și-a deschis, primitor, ușile, am navalit înauntru. Împins, desigur, de cei din spate. Am mai apucat sa aud exclamațiile de surpriza ale celor care, grabindu-se sa coboare, nimerisera în mijlocul unei balți adânci. Șoferul n-avea oricum nici o vina. Oriunde ar fi oprit, ar fi fost același lucru, balta este mult mai mare decât stația.

În autobuz, aceeași senzație placuta de sauna, întregita de efectul catastrofal (pentru siguranța propriilor buzunare, în aglomerație) al unor ochelari aburiți complet. De-a lungul celor patru stații m-am întreținut ascultând la un grup galagios de adolescenți. Nu mi-a parut rau, la un moment dat unul, observând pe geam o strada aflata sub ape, a strigat „Uitați, ba, am ajuns la ștrand!”

În sfârșit, cobor. Mai am câteva minute de mers și ajung. Brusc, gândul îmi fuge la Veneția. Parca nu ne-ar strica nici noua niște gondole, sa vâslim pe unde avem treaba atunci când ploua în București. Dar în lipsa de așa ceva, ne-am putea mulțumi și cu niște panouri electorale plutitoare, ca oricum împânzesc stâlpii degeaba. Stați liniștiți, nu exista pericol de înec. Panourile vor pluti în absolut orice condiții meteo, pentru ca vor fi susținute la suprafața de vorbele goale, pline cu aer, care îi însoțesc pretutindeni pe candidați.

Incredibil, am ajuns acasa. Ma șterg cu prosopul și mi-amintesc din nou ca vin alegerile. Oare cu cine votez? În tot cazul, vreau un primar care este capabil sa daruiasca acestui oraș o umbrela!

Mihai Mușătoiu, mihaim@apropo.ro