București – Berlin

Am fost la Berlinala. Ca în fiecare an, multe filme proaste. Criticii se plang ca e din rau în mai rau și toata lumea se gandește deja la un Cannes dezastruos.

Cred ca a fost totuși primul an cand romanii au cam invadat pagina romaneasca (altadata goala) a catalogului „Who’s Where” unde puteai citi nume precum Mungiu, Ularu, Puiu, Dumitrache, Popistașu etc.

Cam toata lumea alearga disperata dupa filme, petreceri, invitații la cocktailuri și crapelnițe, dupa întalniri cu „jmecheri” de producatori aciuați prin holurile de la Hyatt. într-adevar, lipsește glamourul Cannesului, iar party-urile din vilele somptuoase de pe Croazeta, cu piscina și palmieri în dotare sunt înlocuite de petreceri nocturne, în decoruri de „Fight Club”, in inima undergroundului berlinez, prin subsoluri semidemolate sau fabrici parasite.

Pe cine am vazut? Pe Keanu și pe George Michael. Asta fața de isteria de anul trecut atunci cand afișul cu George Clooney era impregnat de senzuale urme de buze, semn ca tinerele berlinezele sunt sensibile și la farmecele barbaților trecuți de prima tinerețe. Keanu a fost cool într-un rol de mana a doua din „Thumbsucker”, un nereușit film premiat însa la Sundance. Închipuiți-va un Keanu într-un rol de dentist foarte filosof și metafizic și cu asta cred ca am spus tot. Eroul Neo parca nici n-a existat. Pe George Michael l-am vazut pe o plasma în timpul conferinței de presa: aceeași ochelari, același look ușor obosit, aceleași platitudini despre condiția starului. Am luat free o apa minerala dintr-un frigider și m-am carat.

Cine sau ce m-a impresionat? Tilda Swinton care e o actrița beton, face un rol tare în „Thumbsucker”, filmul din Hong-Kong „Dumplings” care a provocat doua leșinuri în sala respectiv în momentele cand eroina devora foetuși pregatiți cu grija și ambalați în colțunași. Nu mai pun la socoteala scrașnetul mandibulei auzit la condiții de maxima fidelitate a sunetului Dolby SR care te facea sa te gandești totuși ca asiaticii aștia sunt cam … very sick.

Și nu pot termina fara a evoca filmul cel mai de suflet pe care l-am vazut la Berlin: „My Summer of Love” de Pawel Pawlikowski, același regizor de la „The Last Resort”, un film vazut în festivalul britanic și care mi-a placut la nebunie. O poveste de dragoste emoționanta, simpla și filmata impecabil. Fara afecte, fara exagerari sau înflorituri. De nepierdut, sper la TIFF.

Tudor Giurgiu