Bryan Bruce: „Toate crimele sunt înfiorătoare”

– Cum ţi-ai început cariera de expert în criminalistică?
Totul a început acum 16 ani când am realizat documentarul „Stand by Your Man”. Aici am arătat ce se întâmplă cu soţiile şi familiile celor care au fost condamnaţi la închisoare pentru infracţiuni grave. Una dintre femeile pe care le-am intervievat a fost soţia lui David Tamihere, care fusese condamnat pentru uciderea a două turiste suedeze. Când am realizat interviul cu David, care era în închisoare, acesta a declarat că este nevinovat. Cazul mi s-a părut fascinant şi m-am hotărât să fac un documentar. Astfel am constatat că acţiunile sistemului judiciar au fost nedrepte faţă de David şi eu chiar credeam că el este nevinovat. Documentarul despre cazul lui David s-a numit „Murder They Said” şi a câştigat premiul pentru cea mai bună regie, la Premiile pentru film şi televiziune din Noua Zeelandă în anul 1995 şi a fost prima investigaţie de care m-am ocupat. Acum mă aflu la cel de-al douăzeci şi cincilea caz.

– Cum a luat naştere această serie?
Am lucrat la mai multe documentare care presupuneau dezlegarea misterelor unor crime celebre din Noua Zeelandă. Toate au avut un rating mare, aşa încât seria „Anchetatorii” a urmat în mod firesc.

– Cum au fost alese cazurile care sunt reexaminate în această serie?
Încă de la început am avut o regulă: cazurile nu urmau să fie alese în funcţie de cât de violente au fost acele crime. Nu, trebuie să aibă câte un subterfugiu legat de sistemul nostru de justiţie sau trebuie să aibă o preocupare socială de mare interes. Eu le spun mereu stagiarilor care vin să lucreze cu mine: „Trebuie să aveţi un motiv întemeiat pentru a răscoli prin mizeria altora”. O altă regulă pentru alegerea acestor cazuri este că trebuie să am acces complet la toate documentaţia şi la probele prevelate. Eu am reexaminat fiecare caz de la zero. Am citit fiecare document, am mers la scena crimelor şi am vorbit cu foarte mulţi martori.

– Te îngrijorează faptul că ai găsit anumite fisuri şi neconcordanţe în timpul investigaţiilor?
Bineînţeles că da. Dar, fiind un investigator care priveşte detaşat tot ce s-a întâmplat, am avut o serie de avantaje pe care detectivii de caz nu le-au avut. Este vorba de distanţă şi timp. Deşi totul este destul de stresant pentru mine pentru că trebuie să ofer un rezultat pentru fiecare emisiune în parte, mă gândesc că pentru detectivi a fost şi mai tensionantă situaţia atunci. Pentru mine este destul de uşor să răsfoiesc documentaţia şi să mă întreb de ce nu au procedat într-un mod sau altul şi trebuie să spun că poliţiştii nu au dat greş de fiecare dată. Mi s-a întâmplat ca un criminal să mă roage să îi reanalizez cazul şi să jure că este nevinovat şi totuşi eu am descoperit şi mai multe probe care au susţinut deciziile poliţiştilor şi l-au incriminat pe răufăcător. Eu cred că sunt trei motive pentru care unele cazuri au rămas nerezolvate. Primul – nu există niciun indiciu care să incrimineze o persoană anume – acest lucru se întâmplă foarte rar. Al doilea – poliţiştii ştiu cine este vinovatul dar nu au dovezile necesare pentru a reuşi să îl condamne pe vinovat. Şi cel de-al treilea – poliţiştii au făcut o greşeală încă de la primele etape ale unei anchete şi de aici lucrurile au luat-o într-o direcţie greşită. Trecerea timpului poate fi un anvantaj pentru un investigator de caz. Martorii, care la vremea respectivă erau tineri şi speriaţi pot acum să revină cu noi mărturii. Şi mai există şi proba supremă, cea a ADN-ului. De exemplu, am avut un caz în care victima, o femeie, a fost incendiată într-o maşină. Dar poliţiştii au găsit urme de ADN (spermă) pe resturile arse de îmbrăcăminte. Poliţişţtii nu ar fi revizuit acest caz dacă eu nu le dovedeam că cel care a fost condamnat nu avea cum să facă această crimă.

– Te-ai născut în Scoţia. Crezi că te vei întoarce acolo?
M-am născut în Edinburgh şi am locuit apoi în Leith până când părinţii mei au emigrat în Noua Zeelandă, când eu aveam doar şapte ani. Mama s-a reîntors în Scoţia după ce a murit tatăl meu. Am vizitat-o de câteva ori. Simt ceva special pentru această ţară, numele meu este de altfel un nume scoţian, Bruce, şi cred că am moştenit fascinaţia aceea scoţiană de a spune poveşti înspăimântătoare.

– Aveţi experineţă şi cu anchetele penale din Marea Britanie?
Da, am realizat un documentar numit „In Cold Blood” – un omagiu adus cărţii lui Truman Capote, în care prezentam cazuri depre crime în masă. Mama mi-a dat un telefon chiar în ziua în care Thomas Hamilton a împuşcat copiii în Dunblane. Ea plângea şi spunea: „Erau nişte copilaşi. De ce a făcut-o?”. David Grey împuşcase şase vecini iar Martin Bryant a intrat într-un restaurant din Tasmania unde a împuşcat mulţi oameni. Am căutat informaţii despre crimele în masă dar am descoprit că în literatura de specialitate sunt foarte puţine materiale. Erau foarte multe informaţii despre criminalii în serie şi despre comportamentul lor pentru că fuseseră întemniţaţi foarte mulţi şi intervievaţi de foarte multe ori pentru a se afla cât mai multe detalii. Cei care comit crime în masă mor de regulă la scena crimei: fie sunt ucişi de poliţişti, fie se sinucid. Aşa că m-am hotărât să găsesc legături între acei bărbaţi despre care tocmai am vorbit şi am găsit peste 50 de asemănări în comportamentul lor. Concluziile la care am ajuns le-am trimis apoi unor psihiatri şi i-am rugat să analizeze fiecare criminal în parte şi i-am întrebat dacă există un numitor comun al tuturor concluziilor mele. În 24 de ore, şi-au făcut cu toţii bagajele şi s-au decis să participe la această serie.

– Care a fost cel mai înfiorător caz pe care l-aţi investigat? Povestiţi-ne despre el.
Nu există un astfel de caz. Toate crimele sunt înfiorătoare. Dar există un caz, care se ridică deasupra tuturor: este vorba despre uciderea Janelei Patoon, pe insula Norfolk, în anul 2001. Acest caz îl reexaminez eu în ce-a de-a treia parte a acestei serii şi dintr-o convorbire telefonică cu Glenn McNeill, cel care a fost închis pentru acestă crimă, am aflat două nume despre care Glenn spune că au fost implicate în această crimă. Poliţia australiană a refuzat să investigheze informaţiile pe care eu le-am oferit, spre marea lor ruşine şi acum încerc să colectez cât de multe probe pot pentru a depune o plângere la AFP pentru că poliţiştii nu şi-au făcut cu adevărat datoria.

– Care este cea mai întâlnită greşeală care apare în investigaţii?
Nu o să vă spun care este greşeala pe care o fac criminalii pentru că rolul meu nu este acela de a-i educa pe aceştia. Este greu să alegi o greşeală comună a poliţiştilor, dar dacă ar trebui să dau un răspuns, atunci aş vrea să numesc două astfel de greşeli: lipsa detaliilor şi concluziile pripite.

– Există un caz anume pe care doriţi să îl reexaminaţi?
Acum lucrez la cel mai vechi şi mai enigmatic caz de crimă din Noua Zellandă. Cine i-a ucis pe Jeanette şi Harvey Crewe în anul 1970? Micuţa Rochelle a fost găsită în viaţă, cinci zile mai târziu în propriul ei pătuţ. Ea are acum 43 de ani, are copii şi vrea nişte răspunsuri. Bărbatul care a fost condamnat de două ori pentru uciderea părinţilor ei a fost eliberat pentru că s-a descoperit că poliţiştii i-au plantat dovezi pentru a-l prinde. Această serie a fost difuzată în Danemarca şi un telespectator m-a sunat şi m-a rugat să rezolv misterul uciderii tatălui său. Pentru că este un caz fascinant am fost de acord să îl ajut. Eu nu vă pot da mai multe detalii acum, dar dacă vreţi puteţi urmări emisiunea la Zone Reality!