Best of cenaclu

Zappam plictisit într-una din serile trecute, și-am dat (pe B1) peste un film documentar românesc care m-a lasat mut. Nu știu cum se numește, pentru ca n-am prins începutul, dar era despre cenaclul Flacara al lui Paunescu. A fost uluitor pentru mine, pentru ca, deși am prins din plin perioada aia, nu fusesem la nici unul din aceste „spectacole” despre care a doua zi îmi povesteau extaziați colegii de liceu și mai târziu colegii de munca sau de bere.

Din câte am putut sa înțeleg, documentarul, sau mai bine zis filmul-document, era un fel de „Best of cenaclu” și conținea „hituri” împanate desigur cu declamațiile patetico-patologice ale lui Paunescu. Spectatori mii, ovații, aplauze, țipete. În plus, interviuri cu tineri impresionați pâna la lacrimi, care, plângând, spuneau ca daca li s-ar lua cenaclul, viața lor n-ar mai avea nici un rost etc etc. Și erau sinceri, se vedea!

Normal. În contextul constrângerilor vremii – stingerea în dormitorul național se dadea, din toate punctele de vedere, la orele 22 – și a ofertei culturale extrem de reduse, era normal ca tinerii sa se simta bine la cenaclul care uneori se întindea pâna aproape de dimineața.

Despre ce-mi povesteau colegi de liceu a doua zi? Cumva despre „Lancea lui Horea”? Nu. Despre gagici. (Când eram printr-a doișpea am auzit de un elev de la un alt liceu care era așa de cool încât s-a dus la cenaclu în uniforma școlara pe care aplicase de sus pâna jos numere matricole și avea mare succes la agațat).

Ce m-a impresionat la filmul asta e ca acei tineri (mai ales spectatorii, dar și cântareții) erau imaginea manipularii perfecte, iar cenaclul în sine, manipularea manipularii. Underground cu ordin de sus.

În iunie ’90 au aparut în București reprezentații unui alt fel de underground, tot cu ordin de sus, și sunt convins ca printre victimele lor s-au aflat și câțiva dintre tinerii pentru care, cu câțiva ani înainte, viața fara cenaclu n-ar fi avut nici un rost.

Peste timp, organizatorul cenaclului „s-a orientat” bine, unii dintre participanți la fel (spre alte zari), iar mie îmi ramâne în minte o posibila secvența de final care din pacate lipsește din film, pentru simplul motiv ca pe vremea realizarii acestuia, nu avusese înca loc: cea în care personajul principal este executat simbolic (cu scuipat) de catre mulțimea revoltata în aproprierea ambasadei SUA (viața bate filmul!).

Asta ar fi trebuit sa fie happy end-ul definitiv! Din nefericire au urmat remake-urile.

Hanno Hoefer