Berlusconi, cavalerul care se luptă cu Europa

Reintrarea în viața politică italiană a lui Silvio Berlusconi după alegerile din primăvara lui 2001, a repus în discuție atitudinea Italiei față de UE, chestiune mai presantă decat neînțelegerile dintre partidele tradiționale italiene și formațiunea lui Berlusconi sau conflictul de interese dintre funcția de premier și cea de președinte la AC Milan.

Dacă judecăm mișcările de pe scena politică italiană ca expresia unor confruntări, atunci demisia ministrului de Externe poate fi considerată o victorie a curentului anti-european promovat de Berlusconi.

În aceeași logică, eșecul premierului Berlusconi în a-l numi la conducerea RAI pe directorul revistei sale, „Panorama”, Carlo Rosella, este o victorie a rivalilor săi, la fel ca și plecarea lui Berlusconi de la conducerea echipei AC Milan.

Începutul

Silvio Berlusconi s-a născut într-o familie din clasa de mijloc și părea destinat din copilarie afacerilor. În școală și în studenție scria temele colegilor pe bani, iar plata era făcută într-un sistem avantajos: lucrările mai dificile și apreciate costau mai mult, iar cele mai puțin valoroase erau chiar gratis.

Cand era student al Universitatea din Milano și-a plătit taxele școlare vanzind aspiratoare, făcand pe fotograful, sau cantand cu trupa sa pe nave de croazieră.

În timpul făcultății s-a împrietenit cu Bettino Craxi, viitor premier socialist al Italiei. A terminat școala la 25 de ani și a refuzat slujba care i se oferise la banca la care lucra tatăl său.

Cand s-a dus să comunice directorului de la bancă faptul că nu acceptă slujba, a reușit să îl convingă să îi acorde un împrumut pentru firma de construcții pe care tocmai și-o înființase: EDILNORD.

În 1962, EDILNORD avea să devină, cu creditul acordat, o companie prosperă care va construi, în 1969, un cartier întreg la marginea orașului Milano. După terminarea lucrărilor, în cartierul Milano 2 aveau să se mute 10.000 de persoane.

Potrivit unei însemnari din „Current Biography Yearbook” din 1994, anul în care a devenit pentru prima oară premierul Italiei, Berlusconi este adeptul comunității ideale, un soi de imagine apropiată celei descrise de Thomas Moore în „Utopia” și că visează să construiască orașul ideal.

În aceeași carte din 1994 se afirma că detractorii lui Berlusconi susțin că succesul companiei EDILNORD se baza pe prietenia cu politicienii socialiști și pe sposorizările acordate controversatei loji masonice Propaganda 2.

„Sua emitenza” și duopolul

În 1974 Berlusconi, și-a extins imperiul înființand Telemilano, un post de televiziune prin cablu care era recepționat numai în Milano 2, cartierul construit de el. Patru ani mai tarziu, Berlusconi avea să investească 2.5 milioane dolari în acest post de televiziune, cu intenția de a concura postul public de televiziune, RAI.

Berlusconi a fentat pur si simplu legea care permitea numai RAI să emită la scară națională, înființand un sistem de televiziuni locale, cumpărate, asociate sau fondate chiar de el, care emiteau aceleași programe simultan. Era o acoperire la scara națională fără să poata fi acuzat de încălcare a legii.

În 1980, a înființat Canale 5, primul canal italian privat de televiziune cu acoperire națională. Jocurile și serialul Dallas difuzate de Canale 5 aveau să aducă o audiență mai mare decat cea a canalelor de stat.

Berlusconi a sesizat oportunitatea pe care o reprezintă publicitatea în televiziune și a înfiintat alte două canale de televiziune care aproape au monopolizat, la sfarșitul anilor ’80 audiența și publicitatea. „Televiziunea permite liderilor de piață să cumpere timp”, a spus atunci Berlusconi.

Urmarea acestei afirmații a fost înființarea unei agenții de publicitate: Publitalia 80. Agenția de publicitate a devenit în curind cea mai mare din Europa, avand un venit anual de 2.5 miliarde dolari. La finalul anilor ’80 Berlusconi și-a diversificat afacerile și și-a consolidat poziția în mass-media.

FINIVEST, compania fondată în 1975 de Berlusconi a devenit un holding format dintr-o companie de construcții, trei posturi de televiziune și o companie de publicitate. Așa cum observa Donald Sassoon, în „Italia contemporană” (Contemporary Italy, 1997), în 1976, guvernul italian, din dorința de a încuraja posturile de televiziune private, a renunțat la monopolul asupra televiziunii, contribuind la crearea a ceea ce s-a numit „doupolul” în televiziune.

Piața televiziunii era dominată, în anii’80 de RAI și de stațiile locale ale lui Berlusconi, devenite apoi posturi de televiziune independente. Berlusconi a diversificat ulterior imperiul mediatic, intrand în domeniul presei scrise și al editurilor. A înființat săptăminalul „Panorama”, asemănător „US News and World Report” și a fondat editura Mondadori.

Achiziționarea echipei de fotbal AC Milano a fost o surpriză pentru mulți și a determinat apariția unui nou cuvant în vocabularul limbii italiene: berlusconism.

Adică oamenii stau în casele construite de Berlusconi, se uită la televiziunile lui Berlusconi, fac cumpărături la supermarketurile lui Berlusconi, se relaxează în centrele construite de el, și se uită la fotbalul jucat de echipa lui Berlusconi.

În 1989, televiziunile lui Berlusconi dețineau 45% din cota de piața și 60% din bugetele de publicitate. Veniturile lui Berlusconi erau estimate la 6.25 miliarde dolari.

Berlusconi era pur și simplu cel mai bogat om din Italia și a fost poreclit „Sua Emitenza” (joc de cuvinte avand la bază adresarea Sua Eminenza /Eminința Sa). Potrivit unor relatări din presă, lui Berlusconi îi displace această poreclă și preferă să fie numit „Il Cavaliere”(Cavalerul).

Pritenia lui Berlusconi cu socialistul Bettino Craxi, prim-ministru al Italiei între 1983 și 1987 și legăturile sale cu Partidul Socialist Italian (PSI) l-au ajutat să își consolideze imperiul, afirmă Stephen Grundle și Simon Parker în „The New Italian Republic”.

În 1984, Craxi a respins decizia justiției prin care lui Berlusconi i se interzicea să continue activitatea de televiziune. Printr-un decret numit „Decretul Berlusconi”, Craxi a recunoscut dreptul de a înființa societăți private de televiziune, ca o consecință de a desfășura o activitate într-o economie concurențială.

Berlusconi nu a ascuns niciodată relația sa cu premierul Craxi. Fiul acestuia era în consiliul de adminsitrație al AC Milano, iar Bettino și soția sa Anna sunt nașii de botez a doi dintre copii lui Berlusconi.

Dar poate cea mai mare contribuție a lui Craxi la consolidarea imperiului Berlusconi a fost modificarea și adoptarea legii Mammi, prin care, în 1990, Finivest și RAI au fost „desemnate” să-și împartă piața televiziunii.

Această lege a consfințit „duopolul” Berlusconi-RAI. În același an Berlusconi l-a numit pe fratele său, Paolo, la conducerea ziarului conservator „Il Giornale”.

Orașele mitei

Intrarea lui Berlusconi în lumea politică a fost grăbită de scandalul Tagentopoli (orașele mitei, într-o traducere aproximativă). Politica italiană și viața socială sunt construite, mai ales în sud, pe relația client-patron, în care politicianul ia voturi dacă promite pensii și locuri de muncă.

Acest fapt era acceptat de electorat ca un mod normal de a realiza un soi de pact cu guvernul, văzut ca un sălaș al birocrației. Ceea ce nu era subanțeles acestui pact era nivelul mare al scandalurilor de luare de mită în care erau implicați politicieni locali.

Descrisă ca o „revoluție legală”, criza Tagentopoli a fost campania judecătorului Antonio di Pietro, cunsocută și ca operațiunea „maini curate” (mani pulite) care a examinat cazurile de luare de mită în care erau implicați politicieni aflați la toate nivelurile administrației.

Sumele primite proveneau din proiecte finantațe din bani publici care, practic, erau cumpărate pe baza unor favoruri politice. Judecătorii italieni, folosind legislația penală existentă i-au judecat ca pe o singură clasă, fără a ține cont de apartenențe politice.

Rezultatul a fost că în perioada 1992-1994, toate partidele din Italia au fost afectate de acest proces. Scandalurile au atins cel mai înalt nivel al guvernului și a dus la caderea unui guvern puternic de coaliție, CAF (Craxi, Andreotti, Forlani).

Partidele politice italiene, unele cu rădăcini de 100 de ani, au părăsit scena politică, afectate de scandalurile de luare de mită. Pe această scena curată a intrat Silvio Berlusconi.

Isus și Iuda

Partidul său, Forza Italia, fondat în aprilie 1993, a fost mai degrabă o reacție individuală la situația sa personală decat la situația generală a clasei politice italiene.

Berlusconi a admis că politica trebuie curățată și împărțită în partide de dreapta și de stanga, prin noul sistem electoral, aprobat prin referendum din aprilie 1993, care era o copie a sistemului bipartizan american, instituind și sistemul de vot uninominal.

Mai mult, după scandalul Tagentopoli, stanga a ieșit relativ puțin afectată, iar Partidul Democratic de Stanga (PDS) s-a reorganizat.

Antipatia lui Berlusconi pentru stanga nu a fost depășită decat de afacerile pe care le-a făcut cu aceste guverne, într-un moment în care era dator la cateva banci de stat. Cu niște datorii estimate la 24 miliarde dolari, și confruntat cu o perspectiva politică în care inclusiv un guvern de dreapta nu l-ar fi avantajat, decizia lui Berlusconi de a intra în politica nu a fost surprinzătoare.

„Pentru ca nu mai avea posibilitatea să influențeze politica, Berlusconi s-a decis să faca politică” notează Gundle și Parker în „The New Italian Republic”.

Partidul lui Berlusconi, Forza Italia (botezat după sloganul galeriilor italiene la meciurile de fotbal) a fost mai mult o miscare populista decit un partid politic.

Folosindu-si puternica agentie de publicitate, Berlusconi a infiintat in intreaga tara cluburi Forza Italia, in mod evident cautind candidati politici care erau de acord cu principiile „bunei guvernări”, o alta idee de sorginte americana.

Manifestul politic al i vorbea despre „politica eficientei” ca unica modalitate de de a salva cultura italiana.
Profitand de popularitatea echipei de fotbal AC Milano, Berlusconi și-a făcut campanie electorală prin intermediul suporterilor, prezentandu-se electoratuli ca un tip independent, care a reușit prin propriile forțe, și care vrea să desființeze tradiționala birocrație italiană și să ofere prosperitate tuturor.

Această prezentare a fost pe placul multor mici întreprinzători, al căror număr era în creștere în timp ce situația marilor fabrici din nordul industrializat nu era chiar prosperă. Într-un adevărat blitzkrieg mediatic, Belrusconi și-a anunțat, pe 28 martie 1994, candidatura în alegeri.

Partidul Forza Italia a caștigat alegerile într-o țară în care figurile politice tradiționale erau, practic, devastate, iar electoratul a votat singurul personaj necomprmis pe scena politică.

În mai, 1994, Berlusconi a format o coaliție cu Lega Nord (Liga Nordului), un partid doncus de Umberto Bossi, adept al separării nordului industrializat de sudul sărac, și cu Alleanza Nazionale, un partid neo-fascist.

Coabitarea cu Lega s-a dovedit a fi dificilă. Berlusconi depindea de voturile lui Bossi, în Senat, ceea ce a determinat Lega să încerce să își exercite o oarecare independență față de Forza, care era liderul coaliției. Guvernul Berlusconi devenea din ce în ce mai slab în timp ce vechile partide își reluau mașinațiunile pe scena politică.

În declarațiile publice, Berlusconi vorbea despre el însuși ca despre Isus, și se referea la Bossi ca la Iuda, reamintește Patrick McCarthy, în „The Crisis Of The Italian State”. De la bun început, Berlusconi s-a confruntat cu acuze referitoare la conflictul de interese între funcția sa publică și faptul că folosea televiziunile sale și presa scrisă ca intrumente de propagandă populistă.

Au existat și investigații în legătură cu cercetările făcute în operațiunea Mani Pulite la FINIVEST, pentru rolul acestei companii în scandalul Tangentopoli, ținta finală a acestor anchete fiind Berlusconi însuși. Platforma politică a lui Berlusconi prevedea scăderea impozitelor și „descătușarea” (scatenamento) întreprinzătorului italian.

Pentru a aplica aceste măsuri, Berlusconi a decis să diminueze pensiile, ceea ce, alături de măsura de a scade impozitele pentru cei care desfășurau activități pe cont propriu au dus la grevă națională în 1994.

În primul mandat Berlusconi, guvernul de coaliție s-a pubrezit mai repede decat s-ar fi putut prezice, iar principalul factor al disensiunilor a fost Bossi, partidul acestuia părăsind, în cele din urmă guvernul.

Aceasta, împreună cu eșecul adoptării bugetului, l-au determinat pe Berlusconi să nu aibă altă alegere decat demisia. Un guvern de tranziție, condus de ministrul de finanațe Lamberto Dini a asigurat trecerea la o revenirea partidelor tradiționale la putere.

Dar Berlusconi nu a dispărut peste noapte. Hăituit pentru scandalurile din jurul FININVEST, Silvio Berlusconi a reușit să revină pe scena politică după șapte ani, caștigand alegerile din mai 2001.

Complotul socialist

Întreaga biografie a lui Berlusconi și activitatea sa poate fi interpretată ca un succes al modelului american în Europa. În țara care susține că a consacrat burghezia pe vremea cand în Anglia nu era vorba despre așa ceva, actualul premier este un produs tipic al acestei cateogorii despre care sociologii americani afirmă a e cel mai important lucru care s-a întamplat în istoria omenirii.

Pe Berlusconi îl apropie de America nu numai orientarea politică de dreapta ci și valorile promovate: familia, comunitatea puternică formată din indivizi puternici, prosperitatea, puterea religiei, cultivarea valorilor tradiționale italiene.

În viziunea lui Berlusconi, apropierea de America este însă sinonimă cu depărtarea de Europa, într-o perioadă în care preocuparea majoră a UE este integrarea de noi membrii și consolidarea instituțiilor Uniunii.

După ce Italia a trecut ușor la euro și partenerii din UE credeau că euroscepticul Berlusconi a trecut testul, „Sua Emitenza” îl demite pe ministrul de Externe, Renato Ruggiero, un european convins, și preia el însuși portofoliul externelor.

„Am de gand să modernizez mașinăria politicii noastre externe, pentru a putea promova interesele comerciale ale companiilor italiene mici și mijlocii, în Europa și în lume”.

Poziția lui Berlusconi față de Europa unită este o poveste aparte. Imediat după alegerile din 2001, Berlusconi și-a expus rapid îndoielile în legătură cu oportunitatea primirii de noi membri în 2004. Motivul poate fi faptul că Italia este unul din cei mai importanți beneficiari ai fondurilor comunitare, situație care se va schimba cu siguranță odată cu primirea altor state din Estul Europei.

Ministrul său de Externe era însă un avocat îndarjit al integrării și extinderii în timp ce Berlusconi ironiza deschis ideea Europei Unite numind-o un complot de inspirație socialistă, și se descria ca un politician situat la centru-dreapta, întocmai ca președintele SUA, George W. Bush, motivand astfel orientarea pro-americană a Italiei, în detrimentul celei europene.

După episodul Ruggiero, problemele lui Berlusconi nu s-au terminat. Camera Deputaților din Italia a votat, săptămana trecută, o lege privind conflictul de interese. Legea trebuie votată și de Senat, dar nu vor exista probleme în adoptarea acesteia.

Legea are opt articole permite premierului să-și păstreze proprietățile pe care le are în domeniile media, imobiliar, bancar și cinematografic, dar el nu trebuie să aibă „o responsabilitate directă” în cadrul companiilor pe care le deține.

Funcția de președinte al clubului AC Milan ar putea fi preluată de fiul lui Silvio Berlusconi, Piersilvio, cu toate că premierul italian a declarat că nu a decis încă cine va fi succesorul lui la conducerea clubului milanez.

După demonstrația antiguvernamentală organizată de socialiști sambătă, la Roma, Belusconi a avut, duminică, Ligii Nordului, un discurs dur la adresa socialiștilor și a UE.

L-a aplaudat pe Umberto Bossi care a numit Uniunea Europeană „URSS-ul occidentului” și a declarat că Italia a rezistat eroic vreme de 50 de ani încercărilor comuniste de a acapara această țară.

Chiar și cei care nu îi împărtășesc punctul de vedere pot spune că există, totuși, un sambure de adevăr în ceea ce spune. Politicianul Berlusconi este un om format în lumea afacerilor, iar dacă în ambele situații e nevoie de abilitate, afacerile se pot face și cu mai puțină diplomație. Ca șef al guvernului și ca ministru de Externe, Berlusconi poate să aibă mai multă nevoie de această calitate pe care nu o posedă prea mult.

După 11 septembrie și-a demonstrat lipsa de diplomație cand a starnit mania oficialilor din statele arabe și europene afirmand că islamul este inferior creștinismului. Indiferent însă de calitățile și lipsurile lui Berlusconi, el este pentru SUA un partener european de talia lui Tony Blair.

Deși nu este un adept al Europei, conduce o țară importantă pentru Europa și pentru relația transatlantică. Indiferent care va fi persoana care o conduce și de opiniile acesteia, Italia rămane o țară strategică în egală măsură pentru America și Europa.

Întrebarea la care nu există un răspuns credibil este în ce măsură Berlusconi este într-adevăr cavalerul luptei împotriva Europei unite și ce interese reprezintă el. Dacă Europa unită e un complot, după teoria lui Berlusconi, efortul de contracarare a ei nu este, și el, tot un complot?

Complot sau nu, lupta împotriva Europei pe care Berlusconi nu o duce decat la nivelul declarațiilor poate fi văzută ca o reacție firească la ritmul accelerat al integrării europene.

Irina ZidaruZIARUL FINANCIAR