Aventura vieții: obținerea buletinului…

Autoritați. Funcționari. Cozi, ghișee. Cuvintele acestea îmi trezesc, dupa experința pe care am avut-o, imagini vii în minte. Imagini vii și mai ales neplacute.

Totul a început de la nevoia de a-mi schimba buletinul. Dupa un telefon la Evidența populației, pentru a afla care sunt actele necesare pentru aceasta formalitate, ma prezint la Poliție, întrebîndu-ma daca voi reuși isprava într-o singura zi. Am toate actele, mai trebuie doar chitanța de la trezorerie și timbrul fiscal.

Platesc taxa la trezorerie și caut un loc de unde sa cumpar timbru. Din puzderia de birouri de dactilografiat acte nu e nici unul care sa vînda timbre. Ințeleg, numai Poșta are timbre fiscale, dar de ce nu e nici un oficiu postal lînga Poliție? Evident, cea mai apropiata poșta este la 15 minute de mers pe jos. Ajung. Cumpar timbru. 2000 de lei. Iau cinci, fiind sigur ca la Poliție o sa dau de oameni care o sa aiba nevoie.

Ma întorc la Poliție. La coada la biroul de Evidența populației stau aproximativ 60 de oameni, fiecare cu actele în mîna. Toți se uita cu jind la o ușa pe care scrie „Camera foto”, de unde-mi dau seama ca acolo voi ajunge și eu. Întreb cam cît sta o persoana înauntru și raspunsurile variaza între cinci și zece minute. O babuța ma întreaba daca am folie protectoare pentru acte. Îi zic ca am și-mi explica: „fara nu-ți primește actele și-ți pierzi rîndul”. Bineînțeles, nu e afișat nicaieri ca ai nevoie de folie.

Timpul trece greu. Ma uit la un copil care se joaca. O musca bîzîie. E cald. Lumea tace. Timpul trece și mai greu. In fața mea doi oameni se cearta: „Eu am venit primul!” „Ba nu, eu!”

Dupa vreo doua ore, iata-ma în fața ușii. În curînd se va deschide, iar voi intra, concetrîndu-ma sa nu scot o vorba ca buletinul mi-a expirat de trei luni, ca sa nu primesc amenda de 500.000 de lei, cum țipa sumedenie de afișe pe pereți.

Intru, și doamna din spatele biroului, creața, prea fardata, plictisita, îmi arunca o privire scurta. Întind actele. Explodeaza: „De ce n-ați adus și pașaportul? Cum sa fac eu identificarea daca nu am pașaportul?” „Pai bine, dar am sunat aici și nu mi s-a zis nimic de pașaport!”, îi spun, propunînd sa-i arat alte acte pentru identificare. „Tinere, eu nu pot sa fac identificarea dupa poza asta veche din buletin, așa ca ori îmi trebuie un alt act scos de noi, adica pașaport, ori trimit lucrarea în teren și vine sectoristul acasa ca sa faca identificarea. Sau, daca aveți pașaport, vino în alta zi!” Hm, numai secretara din facultate reușea sa foloseasca și pluralul și singularul în aceeași propoziție. În nici un caz nu vin în alta zi, mi-am zis, învoit de la serviciu special pentru buletin. „Nu, las dosarul așa și trimiteți sectoristul,” îi spun.

Îmi zice sa ma pregatesc de poza. Ma pregatesc. Sta un minut fara sa apese pe buton, timp în care ma chinui sa nu clipesc. Îmi zice sa-mi aranjez tricoul, ca arat ca spînzurat. Înghit în sec, gîndindu-ma la amenda de 500.000 de lei. Clic! Poza e gata. Vede ca buletinul e expirat de trei luni și-mi arunca o privire ușor scîrbita. Nu spune nimic, totuși. De ce? Pentru platirea amenzii e nevoie sa faca proces verbal, lucru probabil prea complicat.

Întreb cînd vine sectoristul. Se pare ca în doua zile.

Nu, vine dupa zece zile, cînd eu nu eram acasa. Sectoristul habar n-avea de ce-mi venise acasa, drept dovada prima întrebare pe care a pus-o parinților mei: „Fiul dv. și-a pierdut buletinul?”. E nemulțumit ca nu m-a gasit acasa și spune sa ma prezint la secție în zilele urmatoare.

Sun la numarul din cartea de telefon ca sa verific cînd e program. Nu raspunde nimeni. Sun la Informații și primesc un alt numar. Nu raspunde nimeni. Ma duc acolo a doua zi la zece dimineața și mi se spune ca program cu publicul e doar dupa-masa. Ma întorc și în zece minute sectoristul face raport ca totul e în regula.

Îmi spune ca o sa trimita dosarul înapoi la Evidența populației și ca vineri pot sa ma duc sa-mi iau buletinul. Eu știu ca vinerea biroul n-are program cu publicul, dar tac din gura.

Vine ziua de luni. Ajung la Poliție și ma duc întins la ghișeul unde se elibereaza buletinele. Doamna de la ghișeu, cu voce de șoricel, ma întreaba cum ma cheama. „Ștefan Dobroiu”, spun, urmarind cum cauta în sertarul din fața ei. „Nu e”, îmi zice. „Trebuie sa fie, azi mi-au zis sa vin”. Se mai uita o data și neajutorat-contrariata: „Nu e, la Ș nu e!”.

O lamuresc ca numele meu de familie începe cu D și riposteaza ca de fapt ma cheama Dobroiu Ștefan, nu Ștefan Dobroiu. „Bine, cucoana, chiar ca-i greu sa-ți dai seama care-i numele de familie în cazul asta”, îmi zic în sinea mea. Daca ma chema Tudor Mircea sau Cristian Ștefan mai înțelegeam sa aiba probleme, dar eu nu cred c-a mai auzit de om cu prenumele Dobroiu.

Îmi da buletinul. Poza nu-mi place. E neclara și prea alungita, de parca aș avea doi metri și 50 de kilograme.

Ma plîng prea mult? De multa vreme îmi spun ca românii se plîng prea mult, dar nu fac nimic ca sa schimbe ceva. Ieri l-am întrebat pe un moșneag daca 226 ma duce la Marriott și el mi-a raspuns ca Nastase e-un hoț. Iar la vot, cînd putem schimba hoții, absenteismul e-n floare. Și eu m-am plîns multa vreme, dar acum gata, încep sa și fac ceva. Iar acest „Azi ne doare!” e doar primul pas.

Ștefan Dobroiu