Aterizare in lumea ingerilor

Alexandra Huci, cea mai talentata gimnasta a generatiei sale, a murit la 12 ani. Drumul ei a început în Roman, orasul sau natal, a trecut prin Deva, unde timp de sase ani copila a urmat Liceul cu profil sportiv, pepiniera lotului olimpic, si s-a sfîrsit în Timisoara.

Acolo, vegheata, alaturi de parinti, de Simona Amânar si Maria Olaru, Alexandra s-a stins dupa patru zile de coma

Visul Alexandrei era sa-si duca tatal în Statele Unite, departe de mama ei.O data cu sosirea la Deva, banii de buzunar ai Alexandrei s-au rezumat la alocatia ei scolara,130.000 de lei în ultima vreme. Fata, spre deosebire de colegele care ajungeau sa-si vînda treningurile pentru a avea mai multi bani, n-a pretins niciodata ceva în plus. Din cele cinci milioane de lei, cel mai mare premiu cîstigat în viata ei de sportiva, a trimis acasa patru.

A murit la 12 ani. Si, pentru ca promitea sa-i calce pe urme Nadiei Comaneci, milioane de români i-au auzit numele pronuntat macar o data. Alexandra Huci. Doua cuvintele urmate de expresii de genul „cea mai stralucita gimnasta a generatiei ei”, „un mic geniu”, „un talent înnascut”.

În dimineata zilei de 15 august, una dintre fetele care se pregateau în sala Liceului Sportiv din Deva i-a spus antrenoarei Lili Cosma ca se simte rau. Cîteva minute mai tîrziu o ambulanta o transporta spre Spitalul de Pediatrie din oras, iar de acolo spre sectia de terapie intensiva de la Spitalul Judetean. La capatul a trei ore, copila se afla în Timisoara. Zacea în coma pe un pat de la Neurochirurgie. Au urmat patru zile în care nici rugamintile tatalui care îi saruta obrajii, nici soaptele Simonei Amânar sau ale Mariei Olaru, care o vegheau, si nici tînguielile mamei n-au mai ajuns la ea. Pe 20 august, dimineata, Alexandra Huci s-a stins. Medicul care, cu glas tremurat, i-a anuntat moartea, le-a explicat parintilor ca fata suferise de o malformatie congenitala în zona capului. Boala n-ar fi putut fi nici tratata, nici prevenita.

„Ma gîndesc uneori ca toata viata asta a Alexandrei a fost ca un vis pentru mine”, spune Maria Huci, mama gimnastei. Îsi aminteste vag finalul, înmormîntarea. Sub pasii oamenilor praful se ridicase în vazduh si se lipea de cerul gurii. Masinile curgeau cu farurile aprinse si vreo mie de indivizi se înghesuiau ca la bîlci… Acum, batute de ploi si înghetate de ger, zecile de coroane de flori depuse pe dîmbul din fata bisericii din satul Ion Creanga, lînga Roman, zac vestejite. Gospodaria familiei Huci, ascunsa într-una dintre ulitele desfundate ale catunului, e cufundata în liniste. Îi lipseste glasul copilei blonde, cu privire albastra, care zîmbeste larg doar din pozele vechi, pastrate cu grija alaturi de diplome si medalii ale sportivei.

Alexandra s-a nascut la Roman si primii sai ani i-a petrecut mai mult la cresa. „Sotul meu e strungar, iar eu muncitoare la o fabrica de tesaturi. Nu puteam sta cu ea. Doar cînd s-a mai saltat am început s-o iau cu mine peste tot, dupa serviciu. Îi placea mai ales cînd veneam la tara, aici în Ion Creanga, unde ne-am mutat de curînd. Ne prindeau ploile la prasit, la cartofi, dar ea era fericita”, povesteste Maria Huci.

Putin dupa ce-si exersase întîii pasi, Alexandra a facut o pasiune din a-si imita sora, pe Ana Maria, inclusiv în dorinta de a merge la orele de gimnastica de la Palatul Pionierilor din Roman. „Repeta toate schemele pe care i le arata cea mare. Trebuia sa strîng bibelouri, masa din sufragerie, tot. Se lovea rau, vedeam bine ca o durea, dar nu scotea un geamat macar”, spune mama. Alexandra abia trecuse de patru ani cînd a intrat prima oara în sala de gimnastica. „Era o mogîldeata blonda care mi-a spus franc în fata ca vrea sa devina o mare campioana. Ambitia i se citea în ochi, cît despre talent, în viata mea n-am mai avut un copil de nivelul ei”, marturiseste antrenoarea din Roman, Lucia Musteata.

Doi ani mai tîrziu, cînd, ca si sora ei, a fost înscrisa la Liceul cu Program Sportiv din Deva, Alexandra avea sa zîmbeasca la amintirea eforturilor facute pentru a ajunge acolo. „Venea în vizita la Ana si, la plecare, iesea pe poarta scolii tîrîs, în timp ce o trageam de mîini. Urla ca nu merge cu noi pîna nu vorbesc cu directorul sa-i arate care va fi patul ei”, îsi aminteste Maria Huci.

Primul an departe de casa, într-un loc pe care mama ei nici nu stia bine sa-l gaseasca pe harta, a fost greu pentru copila. De dorul parintilor plîngea în fiecare noapte. „O întrebam ce are si ma mintea senin ca o doare maseaua. Se ruga sa o primesc la mine în pat si adormea tinîndu-ma în brate”, povesteste sora ei, Ana Maria, care a împartit timp de un an aceeasi camera cu mezina. A fost nevoie de o luna de zile pentru a sosi seara în care pustoaica s-a asezat în fata surorii sale, si-a prins obrajii între pumni si a marturisit ca-i lipsea mama, casa din Roman si ca înghitise degeaba zecile de algocalmine pe care, îngrijorata, Ana Maria i le vîrîse pe gît.

În timp, copila s-a resemnat cu ideea ca nu-si vede familia decît în vacanta de zece zile pe an. S-a consolat cu scrisorile groase trimise la Roman si cu dragostea pe care o rasfrîngea din plin asupra Anei Maria. Cînd a fost separata de aceasta si cazata într-o cladire diferita, Alexandra si-a facut un obicei din a o astepta la capatul fiecarei zile în coltul caminului. „Nu conta ca e ger, ca ploua. Satea sprijinita de zid sau de un copac pîna aparea Ana. Îi sarea de gît, o pupa si apoi o petrecea cu privirea pîna disparea”, îsi aminteste coregraful de la Deva, Valer Puia.

La opt ani, în clasa a doua, Alexandra a fost inclusa direct în grupa de performanta. „La început era atît de colturoasa în miscari, ca nici nu eram în stare sa ma uit la ea. Puteai sa o lucrezi însa ca pe lut. În final, ajunsese mai stilata în executie decît Horkina”, spune Valer Puia. I se întîmpla înca sa deruleze cu mintea filmul pe care l-a vazut de-atîtea ori cu încetinitorul. E ultimul sol al copilei, facut exact în ziua în care s-a îmbolnavit. „E perfect”, sopteste ca pentru el coregraful. „Oricît de greu era un element, îl facea cu zîmbetul pe buze. La sfîrsitul zilei, sigur îi iesea”, povesteste antrenoarea de la Deva, Lili Cosma.

„Ma enerva. Ajunsesem sa ies din sala si sa ma tin cu mîinile de cap tipînd ca ma scoate din minti cu talentul si ambitia ei”, completeaza seful catedrei de gimnastica, Gheorghe Horvat. Alexandra a devenit un colectionar de locuri întîi si, la 11 ani, si-a adjudecat titlul de campioana nationala la categoria ei de vîrsta. Lider necontestat al generatiei sale.

„Aprecierea de care se bucura n-a facut-o o clipa sa renunte la modestia cu care, în afara concursurilor, prefera mai degraba sa se piarda printre celelalte colege ale sale”, crede Lili Cosma. Ea povesteste cum banii de buzunar ai Alexandrei s-au rezumat întotdeauna la alocatia ei scolara, dar fata n-a pretins niciodata mai mult. „În ultima vreme avea cam 130.000 de lei pe luna. De-acasa noi nu-i mai puteam trimite nimic”, marturiseste Maria Huci. „Odata, cînd era mica si a tras de mine prin piata sa-i cumpar ba una, ba alta, am încuiat-o, ca pedeapsa, în casa. De-atunci a învatat sa-si tina poftele în frîu”.

Antrenoarea de la Deva îsi aminteste totusi ca aproape zilnic îi dadea fetei cîte 10.000 de lei pentru un pachet de biscuiti. „O vedeam ca tînjeste. S-o fi picat însa cu ceara si n-ar fi cersit bani sau macar n-ar fi cerut cu împrumut, ca alti copii. Elevele de-aici ajung sa-si vînda treningurile doar ca sa mai aiba ceva în buzunar. Era foarte demna”, încheie Lili Cosma. În ziua în care a cîstigat cel mai consistent premiu din viata sa de sportiva, 5 milioane de lei, Alexandra a trimis acasa patru. „I-a fost de-ajuns ca dintr-un milion si-a cumparat pentru ea un compleu, un joc si mai multe dulciuri”, spune antrenoarea.

Fata întelesese de mult saracia de-acasa si, de ani buni, îsi asumase în sinea ei responsabilitatea de a gasi solutii la problemele familiei sale. „Visul ei mare era sa strînga atîtia bani încît sa cumpere un avion cu care sa-l duca pe tatal ei în America, departe de mine”, marturiseste mama. „Vedea ca nu prea ne întelegeam si ca perioadele cele mai bune erau cele în care el lucra în strainatate. Ne trimitea din salariul lui si era liniste”. În noptile lungi petrecute la reanimarea Spitalului Judetean din Timisoara, Vasile Huci, tatal copilei, a soptit încontinuu cuvinte de alint la urechea fiicei sale inerte. „Iarta-ma, iarta-ma daca ti-am gresit cu ceva”, era rugamintea care revenea obsesiv.

De ziua în care, anuntat ca Alexandra avusese un accident la Deva, Vasile Huci si-a strîns în fuga toti banii din casa si, cu haine aruncate anapoda pe el, a pornit spre copila, îl desparte o vesnicie. Ajunsese deja în munti cînd a vazut ca avea în picioare un papuc de-un fel si altul de alt fel. A zîmbit amar si s-a întrebat ce-ar spune mezina lui. Copila vesela, pusa pe sotii, care, atunci cînd învatatoarea i-a cerut odata sa deseneze ceva original, s-a bagat sub banca si a iesit minute mai tîrziu cu fata mîzgalita cu acuarele.
www.prosport.ro