Ascensiunea și caderea imperiului
Grupul Enron a fost protagonistul celui mai rasunator faliment din istoria Statelor Unite, cu largi implicații în mediile financiare, economice și politice ale țarii, la fel de spectaculos ca și ascensiunea care l-a precedat.
Ceața din jurul Enron nu s-a destramat cu totul: este deocamdata neclar daca disimularea și ingineria financiara au facut parte din strategia Enron timp de mai mulți ani, sau daca au reprezentat doar o încercare disperata de a redresa compania în momentul scaderii profiturilor sale.
Povestea ascensiunii Enron, format în iulie 1985 prin fuziunea distribuitorilor de gaze Houston Natural Gas și InterNorth, este relativ simpla: o companie necunoscuta din Texas, care activa în domeniul transporturilor prin gazoducte, a avut ideea stralucita de a nu se limita la furnizarea de energie, ci de a începe sa o și tranzacționeze.
Piața energetica era liberalizata rapid, iar aceasta afacere a facut ca noua piața liberalizata sa funcționeze mai eficient. Oamenii au primit energie mai ieftina, iar Enron a obținut profituri importante. Afacerea a fost, și este, rentabila, iar grupul a devenit al șaptelea din SUA ca urmare a succesului sau.
Numai în anul 2000, Enron a tranzacționat materii prime energetice cu o valoare de peste 860 miliarde de dolari. În același an, în timp ce „noua economie” era în declin, acțiunile Enron câștigau 90%, iar vânzarile grupului depașeau pragul de 100 miliarde de dolari.
Din nefericire, Enron s-a gândit ca ar putea aplica tehnicile de tranzacționare și pe alte piețe. S-a extins într-o maniera rapida și dezorganizata, uneori prin încheierea de parteneriate pentru a exploata aceste piețe. Dar fiecare piața are specificul sau, și multe din companiile înființate au pierdut bani.
Deoarece Enron se concentra pe tranzacționarea a diverse contracte, a ajuns sa semene cu un vast imperiu de servicii financiare, operând cu sume de miliarde de dolari care nu-i aparțineau. Însa, pentru analiști și investitori, Enron nu a fost prea generos cu informațiile.
Mulți analiști de pe Wall Street au admis ca nu cunoșteau prea multe din activitațile Enron, o companie care avea 3.500 de subsidiare și societați afiliate în întreaga lume. Dar, în timpul boom-ului din anii ’90, acest lucru conta prea puțin.
O trista parabola despre lacomie, imoralitate și corupție
La începutul lui 2001, Jeffrey Skilling îl înlocuiește pe Kenneth Lay, artizanul succesului Enron, în funcția de director executiv. El anunța curând ca prețul acțiunilor se va dubla, pentru a atinge 126 de dolari. Însa, la 14 august, cotația acțiunilor Enron coborâse la 42,93 dolari, iar Skilling își prezinta demisia, din motive „pur personale”.
Evenimentele care aveau sa schimbe percepția asupra Enron începusera. Kenneth L. Lay este reales în funcția de director executiv și încearca sa linișteasca opinia publica. „Pot spune sincer ca grupul este în cea mai buna forma în care a fost vreodata”, spune el, promițând ca Enron va fi mai deschis și mai accesibil.
În ziua anunțului, Enron trimite organismului de supraveghere a operațiunilor bursiere – Securities and Exchange Commission (SEC) – un raport pentru cele trei luni încheiate la 30 iunie.
În documentul de 36 de pagini erau inserate mai multe paragrafe ce descriau afaceri de mai multe sute de milioane de dolari între Enron și firme partenere nenumite, conduse și deținute parțial de unii directori ai companiei.
Firmele partenere erau LJM Cayman LP și LJM2 Co-Investment LP, iar oficialul era directorul financiar Andrew S. Fastow.
Un purtator de cuvânt al companiei a declarat ca tranzacțiile dintre Enron și firmele lui Fastow erau perfect curate și ca au fost realizate pentru a ajuta Enron sa-și protejeze activele de prețurile fluctuante de pe piața.
O parte din activitațile LJM vizau cumpararea de active Enron, iar o serie de membri ai conducerii grupului au refuzat sa faca afaceri care ar putea îmbogați un director pe cheltuiala companiei, spun unele surse. Enron a estimat ulterior ca Fastow a câștigat peste 30 milioane de dolari din parteneriatele încheiate cu grupul energetic.
La 16 octombrie, Enron anunța înregistrarea de pierderi în trimestrul al treilea, precum și constituirea unui provizion de peste un miliard de dolari, ca urmare a scaderii drastice a valorii investițiilor sale.
Primele semne de întrebare
Cu doua zile înainte, acțiunile Enron ajunsesera la prețul de 20,65 dolari, iar SEC începuse o ancheta neoficiala cu privire la contabilitatea Enron și solicitase documente ale grupului. În aceeași perioada, agențiile de evaluare financiara au plasat sub supraveghere obligațiunile Enron, în vederea unei posibile retrogradari a ratingurilor.
Menținerea unui calificativ ce implica un risc scazut pentru investiții era vitala pentru sanatatea operațiunilor de tranzacționare, care au generat peste 90% din profiturile operaționale ale Enron în trimestrul al treilea.
Mai mult, retrogradarea la statutul de „junk bonds” ar fi atras rambursarea accelerata a unor obligațiuni în valoare de miliarde de dolari.
Într-o tentativa de a opri „sângerarea” și de a restabili încrederea, Ken Lay și alți oficiali, între care și Fastow, au organizat o conferința de presa la 23 octombrie. Lay și-a exprimat „deplina încredere” în directorul sau financiar.
În ziua urmatoare, compania a anunțat ca Fastow nu mai deține funcția de director financiar în cadrul Enron.
Dupa conferința din 23 octombrie, conducerea Enron s-a retras de pe scena publica. În culise, Enron cauta cu disperare o strategie de salvare, contactând atât grupuri concurente, precum Dynegy, cât și investitori bogați, ca Warren Buffett.
Dynegy a fost intrigat inițial de propunerea de a prelua o companie de cinci ori mai mare, în umbra careia se aflase mult timp. Cu ocazia mai multor întâlniri între oficialii celor doua grupuri au fost stabilite principalele puncte ale fuziunii.
Principalul acționar al Dynegy – ChevronTexaco – a aprobat o investiție de 2,5 miliarde de dolari în Dynegy, care ar fi fost utilizata de acesta pentru o infuzie de capital în Enron.
J.P. Morgan Chase & Co. și Citibank au intermediat obținerea unui credit de un miliard de dolari, așa încât, la 9 noiembrie, cele doua parți au putut anunța o fuziune în valoare de noua miliarde de dolari.
Afaceri proaste
Dar noi bombe explodau la Enron. Raportul sau catre SEC din 8 noiembrie dezvaluia pentru prima data tranzacții încheiate cu o companie denumita Chewco Investments LP.
Chewco fusese înființata la sfârșitul anului 1997, în cursul unei perioade agitate pentru Enron, când grupul nu-și îndeplinise obiectivele financiare și pierdea o parte din credibilitatea la bursa.
În prezent se cunoaște faptul ca tranzacțiile cu Chewco și o alta firma partenera, JEDI, a permis ascunderea unor datorii de sute de milioane de dolari, neincluse în evidențele contabile ale Enron.
Deși Enron a tratat Chewco ca pe o firma terța, independenta, ea era condusa de Michael Kopper, un oficial al Enron care l-a ajutat ulterior pe Fastow sa administreze companiile LJM, și obținuse importante finanțari prin intermediul Enron.
În raportul din 8 noiembrie, Enron a indicat ca Chewco și JEDI nu ar fi trebuit sa fie niciodata considerate ca firme terțe. Includerea lor retroactiva în Enron a fost principala cauza a revizuirii rezultatelor financiare, ocazie cu care profiturile Enron din ultimii patru ani au fost reduse cu 586 milioane de dolari (20%).
Aceste dezvaluiri au șocat din nou comunitatea financiara. Daca oficialii Enron au creat și controlat Chewco cu intenția de a mari profiturile companiei, ei s-ar putea sa fi încalcat legile federale, potrivit lui Jacob Frenkel, fost avocat în cadrul SEC și procuror federal.
Revelațiile cu privire la Chewco și LJM au alimentat teama ca și alte surprize ar putea fi ascunse în zecile de parteneriate încheiate de Enron.
La 19 noiembrie, Enron a dezvaluit o alta veste proasta. Într-un nou raport trimis SEC, grupul a indicat ca ar putea sa înregistreze cheltuieli brute de 700 milioane de dolari din cauza unui declin al valorii activelor deținute de o alta firma partenera.
În plus, Enron a precizat ca posibilitatea de retrogradare a ratingurilor sale a determinat accelerarea rambursarii unei sume de 690 milioane de dolari catre investitori. Partenerii de tranzacții au început sa se retraga, iar acțiunile companiei s-au prabușit.
Conducerea Dynegy spune ca raportul din 19 noiembrie a fost esențial pentru a-i schimba atitudinea fața de fuziune.
La 28 noiembrie, agențiile de evaluare financiara retrogradeaza obligațiunile Enron la statutul de „junk” (grad ridicat de risc), iar Dynegy anuleaza în mod oficial achiziția.
În primele zile ale lunii decembrie, Enron Corp. inițiaza o procedura judiciara prin care invoca Capitolul 11 din codul falimentelor, cu obiectivul de a obține protecția fața de creditori, concomitent cu menținerea activitaților sale în perioada de timp necesara pentru a pune la punct un plan de salvare.
La scurt timp dupa aceasta, grupul obține o finanțare de urgența în valoare de 1,5 miliarde de dolari din partea bancilor americane JP Morgan Chase și Citigroup, instituții ce figureaza printre cei mai importanți creditori ai grupului energetic american.
Cineva are ceva de ascuns
Cabinetul Andersen recunoaște, în ianuarie 2001, ca documente în legatura cu evidența contabila a grupului Enron pe care fusese însarcinat sa le verifice au fost distruse, SEC considerând aceasta informație „foarte grava”.
Arthur Andersen a revelat ca partenerul David Duncan solicitase angajaților din Houston (Texas), unde se afla sediul operatorului energetic, sa distruga unele documente contabile ale Enron, în cursul unei reuniuni „de urgența”, la 23 octombrie.
„Andersen a precizat autoritaților bursiere americane, Departamentului Justiției, comisiilor parlamentare și altor organizații care investigau falimentul grupului energetic Enron ca angați care lucrau la dosarul Enron au distrus un numar important, dar neprecizat, de documente electronice și hârtii, precum și corespondența referitoare la acest dosar”, a anunțat cabinetul.
Distrugerea documentelor electronice și pe hârtie „pare sa fi încetat” abia la 9 noiembrie, a precizat Arthur Andersen, adica la o zi dupa ce SEC solicitase, în mod oficial, cabinetului de audit sa furnizeze informații.
Enron a anunțat, la 18 ianuarie, ca a încheiat contractul cu Arthur Andersen, ca urmare a faptului ca firma de contabilitate a recunoscut ca unii dintre angajații sai au distrus documente privind compania.
Enron în România
În 1997 vicepreședintele Enron Europe, Lincoln Jones, care participa la București la un seminar de afaceri, anunța ca firma este interesata sa investeasca în RENEL și ROMGAZ.
La jumatatea anului 1998 președintele Emil Constantinescu, aflat în vizita în SUA s-a întâlnit cu reprezentanții a 17 mari companii americane, printre care și Enron, în încercarea de a gasi soluții pentru accelerarea proiectelor de investiții pe care acestea la aveau în România
. În cadrul aceleiași misiuni, SNP Petrom și Enron Capital & Trade Resources – Europe BV au semnat un contract de societate mixta și un acord de cooperare.
Ultimul document privea stocarea, transportul și comercializarea gazelor naturale produse de SNP și utilizarea acestora pentru producerea de energie electrica și abur, cu costuri reduse, în centrale cogenerative proprii.
În 2000 Autoritatea Naționala de Reglementare în Domeniul Energiei a acordat licențe pentru furnizarea energiei electrice catre consumatorii eligibili unui numar de șase firme, printre care și Petrom Enron.
Joint venture-ul Petrom/Enrom a obținut și licența de furnizare a gazelor naturale, valoarea gazelor vândute în 2000 depașind 1.800 de miliarde de lei.
Totuși, în aprilie 2001 AGA de la SNP a hotarât încheierea colaborarii cu Enron, în urma nerespectarii de catre aceasta a obligațiilor contractuale privind achiziționarea de gaze naturale din import.
Directorul general al SNP Ion Popa a cerut Adunarii Generale a Acționarilor sa mandateze Consililul de Administrație sa caute un cumparator pentru acțiunile deținute de compania americana, noul partener urmând sa se angajeze sa aduca gaze din import din Rusia.
Președintele CA al SNP Iulian Gradișteanu a spus ca încetarea colaborarii cu Enron nu este o decizie pripita, fiind luata dupa atenționari multiple adresate firmei americane, timp de peste șapte luni, pentru ca aceasta sa-și respecte obligațiile contractuale.
Manevre contabile și vânzari de acțiuni
Scandalul financiar provocat de prabușirea Enron a pus în lumina neglijența în ceea ce privește aplicarea și supervizarea regulilor contabile din Statele Unite, care a permis grupului sa disimuleze datorii de miliarde de dolari și sa-și „umfle” profiturile în mod artificial.
În opinia lui Robert Tucker, profesor de contabilitate la Universitatea Fordham, din New York, manevra contabila foarte complicata la care a recurs Enron a fost probabil inspirata de angajații veniți de la Arthur Andersen.
El a relevat ca directorul financiar și contabilul-șef de la Enron erau foști angajați ai cabinetului Andersen.
În realitate, membrii întregii comunitați financiare au multiple legaturi între ei, așa încât adevarata independența este greu de menținut. De exemplu, președintele SEC, Harvey Pitt, a fost partener la un cabinet de avocatura care a reprezentat, printre alți clienți, și pe Arthur Andersen.
Nimeni nu sugereaza ca el ar fi avut un comportament inadecvat, însa s-ar putea vedea nevoit sa se retraga din investigațiile efectuate de SEC în privința Enron și a Arthur Andersen.
Un fapt întristator este ca mii de angajați ai companiei își investisera multe din economii și pensii în acțiunile grupului.
În timp ce membrii conducerii acestuia își vindeau acțiunile, aparent îngrijorați de deteriorarea performanțelor Enron, micilor acționari nu li s-a permis acest lucru sau au fost încurajați sa-și mențina investiția.
Douazeci și noua de responsabili sau membri ai conducerii Enron, printre care președintele-director general, și-au vândut acțiunile deținute în cadrul grupului energetic înainte de caderea cursului acestor acțiuni pe Wall Street.
Acest grup de 29 de persoane face obiectul unei anchete federale, în urma plângerii depuse de Amalgated Bank din New York, care achiziționase acțiuni Enron pentru fondurile de pensionare ale unora din salariați.
Între 1999 și jumatatea anului 2000, pe vremea când acțiunile Enron erau în creștere, la bursa din New York, cei 29 de membri ai staff-ului companiei au încasat suma totala de 1,1 miliarde de dolari, vânzând un numar de 17,3 milioane de acțiuni.
Responsabilii vizați au continuat sa vânda acțiuni pâna la începutul anului 2001, când a început caderea cotei acțiunilor.
Printre cele mai mari vânzari figureaza chiar președintele Enron, Kenneth Lay, un prieten personal al președintelui Bush, și unul din cei mai mari finanțatori ai campaniei prezidențiale a acestuia, care a câștigat 101,3 milioane de dolari din vânzarea a 1,8 milioane de acțiuni.
La rândul sau, fostul director executiv Jeffrey Skilling a vândut 1,1 milioane de acțiuni, obținând 67 milioane de dolari. Alți 15 membri ai staff-ului companiei au obținut peste 30 de milioane de dolari fiecare din vânzarea acțiunilor lor.
Cele mai multe acțiuni le-a vândut, însa, un fost președinte al companiei, Lou Pai, care a câștigat 353,7 milioane de dolari de pe urma acestor vânzari.
Avocații și purtatorii de cuvânt ai grupului au afirmat ca tranzacțiile nu au fost deloc ilegale, iar vânzatorii nu dețineau informații care sa-i avantajeze fața de ceilalți acționari.
Ceea ce s-a întâmplat în realitate la Enron se va cunoaște abia peste câteva luni.
Lecții pentru alții
În primul rând, cele mai bune relații politice care pot fi cumparate nu sunt neaparat suficiente pentru a salva o companie aflata în dificultate.
Nici o companie din America nu l-a ajutat mai mult pe George W. Bush sa fie ales președinte decât Enron.
Angajații companiei, în frunte cu Kenneth Lay, l-au sprijinit pe Bush cu 623.000 dolari în decursul carierei sale politice. Dar când Enron a cerut ajutor, ce a facut administrația Bush?
Aparent, nimic. Din multele decizii financiare greșite pe care le-a luat Enron, investirea a 2,4 milioane de dolari în alegerile din 2000 pare sa fi fost una extrem de eronata.
Pâna în prezent, nu exista nici o dovada ca relațiile politice costisitoare ale Enron au ajutat grupul în vremuri de criza.
Secretarul Comerțului, Donald Evans, un apropiat al președintelui Bush, a confirmat ca a primit telefoane din partea președintelui Enron cu puțin înainte de plasarea firmei sub supraveghere judiciara, la 2 decembrie.
Evans a afirmat, totodata, ca ar fi comis un „abuz flagrant” daca ar fi intervenit în favoarea lui Kenneth Lay. Secretarul american nu a elaborat, însa știa cu siguranța ca orice ar fi facut pentru a-l ajuta pe Lay ar fi fost perceput ca o rasplata pentru contribuțiile electorale.
„Nu l-am informat pe președinte în legatura cu aceste telefoane”, a dat asigurari Evans, afirmând ca, în cursul acestor conversații telefonice cu Lay, nu a aflat nimic care sa nu fi fost deja de domeniul public. Președintele Enron l-a sunat, de asemenea, pe secretarul american al Trezoreriei, Paul O’Neill. Întrebat de presa americana daca Lay i-a cerut vreodata ajutorul, O’Neill a raspuns: „Absolut deloc”.
În final, decizia administrației Bush de a ignora strigatul de ajutor al Enron poate reflecta pur și simplu filozofia sa politica. De exemplu, atitudinea neintervenționista poate fi similara deciziei de a nu oferi sprijin suplimentar Argentinei în momentul în care aceasta a intrat în spirala descendenta.
Un al doilea învațamânt este ca domeniul contabil trebuie reformat de urgența.
Disimularea situației financiare reale a Enron de catre Arthur Andersen poate fi explicata prin faptul ca firmele de experți contabili se confrunta cu o asemenea concurența încât ofera și servicii de consultanța pentru companiile pe care trebuie sa le controleze pentru a stabili daca respecta regulile contabile.
Veniturile generate de serviciile de consultanța sunt atât de importante încât cabinetele de experți evita sa-și irite clienții în procesul de verificare a evidențelor contabile.
În al treilea rând, angajatorii îi pun în pericol pe angajați prin investirea fondurilor de pensionare ale acestora în acțiuni ale companiei. Mai mult de jumatate din acționarii Enron și-au pierdut în acest mod fondurile de pensionare, care se ridica la suma totala de 1,2 miliarde de dolari.
Pe de alta parte, modelul specific „noii economii” al unei companii fara active tangibile aparține, înca, de domeniul fantasticului.
Ca mulți dintre omologii sai din sectorul companiilor de tip „.com”, fostul director executiv al Enron, Jeffrey Skilling, era de parere ca o firma nu are nevoie de multe active tangibile pentru a „înflori”, acestea blocând lichiditați ce ar putea fi utilizate mult mai profitabil în dezvoltarea tranzacțiilor.
În al cincilea rând, într-o afacere care implica tranzacțiile cu diverse marfuri, încrederea publicului trebuie considerata drept cel mai important activ, deși poate disparea peste noapte. Datorita acestei încrederi, Enron a reușit sa obțina un flux continuu de împrumuturi din partea creditorilor și partenerilor sai.
Dupa cum a descoperit grupul american, retrogradarea ratingului atribuit de agențiile de evaluare financiara poate determina piața sa uite rapid ca o companie a fost, odata, liderul unui anumit sector.
În ultimul rând, separarea activitaților specifice bancilor comerciale de serviciile bancilor de investiții a avut la baza motive sanatoase, așa încât ignorarea acestei diferențe prezinta unele riscuri.
Citigroup and J.P. Morgan Chase, doi dintre principalii susținatori financiari ai Enron, au câștigat fiecare zeci de milioane de dolari din taxele solicitate companiei pentru o varietate de servicii bancare și de investiții.
În prezent, fiecare ar putea înregistra pierderi de sute de milioane de dolari, aferente creditelor acordate Enron și entitaților afiliate, pe care acestea nu le pot rambursa integral.