„Arta viselor” – „La Science des Reves”

Despre “La science des reves” s-a spus ca este un film pe care fie il iubesti din prima clipa, fie il abandonezi dezamagit. In realitate lucrurile nu sunt nici albe nici negre, ci mai degraba gri cu reflexii albastrui. Oricat de greu ti-ar fi sa te indragostesti din prima de o fantezie care are ca substrat tocmai fantezia, ceva te opreste totusi si sa dispretuiesti aceasta “poveste” delicata, tesuta din emotii confuze, peisaje suprarealiste si stangacii sentimentale.

Asa se face ca inca de pe la jumatatea filmului ti-e destul de greu sa te hotarasti daca gustul pe care ti-l lasa este unul placut sau unul fad.

Desi titlul original al filmului este “La science des reves”, englezii l-au tradus “The Science of Sleep” iar romanii au ales varianta numita “Arta viselor”. Adevarul este undeva la mijloc, pentru ca ceea ce se petrece in film pluteste intre stiinta somnului, arta viselor si anatomia reveriilor. Esenta este acest mit indelung dezbatut al visului care se suprapune peste realitate si ca in orice poveste de acest gen, planurile ajung sa se confunde, sa treaca subtil unul catre celalalt si sa se dizolve ca acuarelele puse laolalta intr-un vas cu apa.

Artificiul de baza pe care e construit filmul lui Gondry este disecarea visului, in visul propriu-zis care pleaca insa in mod evident de la realitate. Personajului principal al filmului, Stephane Miroux – un tip naiv, timid si usor ciudat – i-a fost intotdeauna aproape imposibil sa deosebeasca visul de realitate. Din acest motiv, situatiile de care se agata deseori se schimonosesc si se dezintegreaza brusc, lucru care il lasa confuz si fara aparare. In acelasi fel, absurdul visului se risipeste cat ai clipi si Stephane se trezeste dezgolit si stingher inapoi in regatul luciditatii.

In privinta unui fir narativ, in adevaratul sens al cuvantului, nu prea se pune problema. Miza este o poveste de dragoste usor shizofrenica si mult prelungita, fiind singurul element care mentine cat de cat unitatea filmului. In rest, intervalul dintre genericul de inceput si cel de sfarsit este practic o excursie inauntrul unei minti prostute, libere si frumoase, printre peisaje populate cu dealuri de lana si flacari din carton, sub ceruri pe care zboara pasarele din plastilina.

Spre sfarsit insa nebunia absurda si usor comica aluneca spre drama unei vieti vazute prin lentile colorate si strambe. Tocmai din acest motiv, simpatia pe care i-o porti lui Stephane – sentiment inlesnit de tehnica regizorala specifica a lui Gondry de a filma actorii de la o distanta foarte mica – rastoarna in ultimele clipe intreaga lume a filmului.

Pentru acest film Rhys Ifans fusese initial ales in rolul lui Stephane. Lucrand cu Michel Gondry la alcatuirea scenariului, Ifans a nascocit si numele filmului. Avand in vedere ca Gondry a semnat acum 3 ani regia pentru „Eternal Sunshine of the Spotless Mind”, un titlu care s-ar fi potrivit mai bine ar fi fost poate „Eternal Sunshine of the Silly Mind”.