Antonucci revine ACASĂ

-Aţi apărut în ”Inimă de ţigan” la final. Cum vi se părea proiectul la acel moment?
Un lucru la care alţii au trudit din greu şi trebuie privit cu respect.

– Ce v-a atras la personajul Antonucci?
Discuţiile cu regizorul Iura Luncaşu, care anunţau o aventură greu de gestionat.

– Aţi mai jucat pînă acum un rol de mafiot?
Sîntem propriii noştri mafioţi.

– Cum vi se pare noul proiect ”Regina”?
Un proiect care a moştenit un mare capital de simpatie, de aceea riscul este şi mai mare.

– Cît de tare se schimbă Antonucci în acest nou serial?
Despre Antonucci vorbeşte toată lumea, dar de văzut nu l-a văzut nimeni. Iura Luncaşu este singurul lui apropiat.

Fără clişee!

– Ce părere aveţi despre actorii tineri din telenovelă? Îi lăsaţi să ”fure” meserie de la dvs.?
Actorii tineri din telenovelă?! Ce-i aia telenovelă?! Eu nu ştiu şi nici nu mă interesează. ”Telenovela” poate este doar un clişeu despre care ”toată lumea” vorbeşte în clişee (sic!). Tinerii nu prea au ce fura de la mine, am şase costume şi amîndouă sînt bej.

– Dintre ”veteranii” din distribuţie, cu cine aţi mai jucat pînă acum?
Am avut privilegiul să stau aproape lîngă toţi.

– Ce rol, din întreaga carieră, v-a provocat cel mai tare?
Cel de tată al copiilor noştri!

– Există vreo limită pentru un actor, în ce priveşte interpretarea vreunui personaj?
Fără limite pînă la victoria finală sau dezastrul total.

– Unde aţi primit cele mai multe lecţii de viaţă: pe scenă, jucînd, sau… în viaţă, trăind?
De la o vîrstă nu mai ştii dacă ai trăit jucînd sau ai jucat trăind.

– Ce vă place să faceţi în timpul liber?
Cred că timpul liber face ce-i place lui.

– Cum v-aţi caracteriza familia în… cîteva cuvinte?
La noi, la mafioţi, familia este sfîntă. Sînt interzise şi pedepsite prin ”Omerta” orice referire la ea. Salute!

Născut pe 26 iulie 1952, Dan Condurache joacă de peste 30 de ani la Teatrul Mic din Bucureşti. Nici marele ecran nu lipseşte din cartea de vizită, actorul apărînd în distribuţia a peste 35 de lung-metraje, din care amintim ”Moara lui Călifar” (1984), ”Domnişoara Aurica” (1985), ”Balanţa” (1992), ”Stare de fapt” (1996), ”Sindromul Timişoara – Manipularea” (2004) sau ”Femeia visurilor ” (2005).