Andrei Ruse: „Vreau să scriu biografia lui Gigi Becali” (Interviu)

Cât este de greu să fii scriitor în România? Cum sunt scriitorii în România? Ce este mai interesant: filmul sau cartea? Cum decurge procesul de creeare al unui roman? La toate aceste întrebări ne-a răspuns Andrei Ruse, autorul cunoscut pentru crearea primului video trailer pentru o carte românească.

Surprinde-ți mama sau iubita cu o felicitare de Mărțișor!

Apropo.ro: În primul rând felicitări pentru romanele lansate, dar și pentru cel care urmează să îl lansezi anul acesta. Spune-mi, este greu să fii scriitor în România?

Andrei Ruse: Mersi. Sper totuși ca cel de-al treilea meu roman să fie lansat anul acesta, nu e încă o chestie sigură. Dacă nu era Editura Polirom să-mi ofere contractul dinainte să termin cartea, probabil că nici n-aș fi anunțat vreo dată estimativă. E un proiect chiar mare și vreau să-mi iau cât timp va fi nevoie. Cât despre România, cred că e destul de dificil să trăiești în ea, orice ai fi, nu neapărat scriitor. La fel de bine orice alt tip de artist, profesor, medic, să încerci să faci jurnalism cu adevărat profesionist să zicem… Degeaba. Analfabetismul, lipsa crasă de orice formă de respect, viziunea îngustă asupra vieții și aspectele de genul ăsta sunt de fapt calea spre succes și „ușor” în aceasta țară; cel puțin cam astea sunt 90% din modelele oferite societății din toate unghiurile.

Așa că să fii scriitor nu mi se pare mai cu fâs. Este greu să fii un om simplu, decent, civilizat și să ai o cultură generală minimă în România ca să-ți fie greu. E greu să nu fi nici măcar astea și să te duci la un film în centrul capitalei, că mai nou vin fanaticii religioși să-ți cânte rugăciuni și, dacă s-ar putea, să-ți spargă moaca de ateu, tolerand nenorocit care ești. Sau care este, poți spune, dacă vrei să te bagi în politică.

Dar ca să nu mă pierd în detalii picante, trebuie să definim termenul de „scriitor” pentru a începe o astfel de analiză. E ca și cum ai zice cântăreț. Păi sunt cântăreți de rock, sunt cântăreți de hip-hop, de raggae, sunt și de manele. La care să ne referim? Plus că eu unul nu pot vorbi în numele tuturor, de cele mai multe ori, nici măcar în al meu. Mâine sigur o să am altă părere.

Când am văzut întrebarea asta știi la cine m-am gândit? La Cărtărescu. Hai să-l întrebăm pe el dacă e greu să fie scriitor în România. Uite unde ajungi cu ceva talent, muncă, perseverență și recunoaștere internațională (lista scurtă de Nobel totuși…), să fii luat la per pulis de colegi de breaslă, de marii jurnaliști și deontologi, de maimuțele de pe ecrane care se pricep mai bine la șpagat decât la cultură, dar ratingul le permite orice, de mari conducători puși peste noapte directori de institute culturale, când ieri dimineață erau securiști… Putem continua, dar la ce ne ajută?

Nu știu dacă-i greu, dar e al naibii de „neplictisitor”, asta cu siguranță.

Apropo.ro: Un citat din Geoffrey Cottrell sună așa: „În America doar scriitorii de succes sunt importanți, în Franța toți scriitorii sunt importanți, în Anglia niciun scriitor nu este important, iar în Australia trebuie să explici ce este un scriitor”. Ei bine, cum ai continua fraza pomenind de scriitorii din România?

Andrei Ruse: În România scriitorii sunt vinovați.

Dacă n-ai scris ceva care să-i placă lui Gicu, Gicu fiind mereu judecatorul suprem al valorii, să vezi ce vinovat de netalent și lipsă de caracter că ai publicat ești. Iar pe Gicu îl găsești peste tot, de la bloguri la Facebook, de la reviste de specialitate la cancan-uri, nu lipsește de niciunde și este gata oricând să arunce cu ceva mizerie, doar pentru că a văzut că se poate. Fiecare scriitor își are Gicuții lui – de fapt nu doar scriitor, fiecare om care încearcă să facă orice în România, că de ea vorbeam, are alocat câte unul-doi Gicuți cel puțin în spate care să-i frământe icrele.

Noi nu știm ce înseamnă cu adevărat cuvântul respect. Și când nu putem defini un cuvânt, nu îl putem nici folosi. Că vorbeai de alte țări în comparație cu a noastră, cred că aici este buba adevărată. Când o să învățăm că putem respira pe aceeași planetă și fără să ne iubim și că nu tot ceea ce nu are culoarea noastră nu este prost și de aruncat la gunoi în cele mai jignitoare moduri posibile, poate, cine știe, într-un viitor sigur îndepărtat (eu nu mai speranțe), vom putea vorbi despre civilizație.

Până atunci suntem doar vinovați.

Dacă nu de faptul că nu suntem pe gusturile lui Gicuțu, atunci vinovați de comunism (chiar dacă unii dintre noi nici n-am trăit în perioada aia, nu contează). Dacă nu, vinovați de băsism (chiar dacă unii dintre noi suntem apolitici. Vinovați de al II-lea Război Mondial, de Holocaust și peste toate, toate, de faptul că nu gândim ca ei și nu îi aplaudăm. Care ei? Listele-s inutile și nici nu cred că ar putea fi actualizate în timp real la țunamiul de Gicuți care tot vin și nu mai pleacă. Pleacă mereu cine nu trebuie, din păcate.

Apropo.ro:: „Soni” este cartea mea preferată și recunosc că aș fi interesată să văd și o ecranizare a ei. Posibilități cred că ar exista, dar te-ai gândit să faci acest pas măreț?

Andrei Ruse: Păi eu pot să și sar, nu neapărat să fac un pas, doi. Dar eu sunt scriitor, nu regizor, nici actor, nici producător. Problema mă depășește și nu cred că inițiativa trebuie să vină din partea mea. Nici nu cred că ar fi sănătos, ca scriitorii, după ce termină o carte, să se apuce de filmul ei. Mai bine s-ar face atunci regizori din prima și și-ar scrie singuri scenariile.

Scriitorul scrie. Filme face regizorul. Actorul joacă. Cameramanul filmează. Bossul dă banii. Dacă le-amestecăm ne-alegem c-un alt Sergiu Nicolaescu, toți într-unul și unul în toți, și totuși nimic cavaleresc precum am găsi la mușchetari, ci doar penibil.

Așadar, caz închis, din punctul meu de vedere – de fapt n-a fost niciodată deschis. Ascult oferte, dacă sunt. Dacă nu, nu.

Mai mult însă m-ar interesa ca romanul SONI să devină o piesă de teatru. Asta nu mă întreabă nimeni și mi se pare ciudat. Ce atâta larmă cu filmele? Un spectacol viu mi-ar plăcea mai mult.

Apropo.ro:: Unii preferă filmul, alții cartea. Tu ce crezi că merită și păstrează mai mult interesul: filmul sau cartea după care s-a făcut filmul?

Andrei Ruse: Mă întrebi chestii generaliste și nu-mi place să răspund nici pentru o categorie de oameni anume, nici pentru mase. Nu-mi place să-mi dau cu părerea ca să mă aflu-n treabă. Să se facă studii mai bine să se vadă care păstrează interesul.

Dacă mă întrebi pe mine, personal, Andrei Ruse, ce îmi păstrează mie interesul, pot să-ți spun că nu fac parte din categoria de ipocriți care să zică numai cartea. Urmăresc cu drag și un film făcut după o carte. Chiar și înainte s-o citesc. Dar nu se pot compara. Fiecare are farmecul „personal”, cu deosebirea, din punctul meu de vedere, că filmul îți răpește imaginația, îți dă „povestea” gata fabricată. Tu doar cască gura. Cartea te lasă pe tine să fii ce vrei: personajul, martorul, victima etc. Filmul, sigur, îți dă acel efect caracteristic filmului, cinematografului: imaginea, sunetul, culoarea, mișcarea, gestul șamd. Eu mă bucur de amândouă. Nu e o bătălie aici.

Apropo.ro:: În primul roman ne-ai povestit despre fata bolnavă de cancer la stomac, în al doilea despre droguri. La ce să ne așteptăm de la următorul?

Andrei Ruse: Eu zic că-n primul am scris despre libertatea personală a unui individ (și clasicul „carpe diem”, desigur, într-o viziune contemporană autohtonă), în al doilea am scris despre libertatea societății și iluzia ei, în al treilea am terminat-o cu toate libertățile-astea și cu timpul prezent. Un roman de obsesie, istoric, care se petrece în Bucureștiul interbelic, avându-l ca protagonist pe Cristian Vasile. Mai multe nu zic, pentru cine e interesat am mai scăpat o vorbă-două pe blogul meu sau pe pagina de Facebook.

Apropo.ro:: Biografia cui ai vrea să o scrii? Fie că este cineva de la noi sau o celebritate de afară, o personalitate.

Andrei Ruse: Biografia lui Gigi Becali. Râzi, dar hai să-ți spun de ce.

Am citit într-un articol de curând că un membru al USR a vrut să scrie biografia lui Gigi Becali. Vai! Și au sărit toți elitiștii de poponeț în sus și s-au dat cu căp’șoarele lor mari de pereți că, vezi dom’le, cum se poate așa ceva? Că numai la USR s-a mai pomenit. Ei, drace! Eu sincer nu apreciez și nu suport adunătura aia de dinozauri de la USR, instituție care nu face chiar nimic pentru scriitori, cu un incompetent în frunte, pentru cine chiar e pasionat de literatură, dar nu ăsta mi s-a părut un argument bun. Sunt altele, chiar serioase. Și m-a iritat la culme ipocrizia oamenilor (și nu puțini destul de cunoscuți).

Nu mai pot cu ipocrizia asta românească. Un intelectual nu mai poate să tragă nicio bășină. Sau dacă o dă, să aducă un iz de Grecia Antică, nu?

Și de aceea aș vrea să scriu cartea asta (ideea o am de ceva timp, dar asta cu articolul și reacțiile la el m-a înrăit). Ca lumea, intelectualii ăștia cu prințipii de aur, să priceapă că o carte poate fi despre orice și oricine, contează cum este scrisă și atât. Punct.

O carte despre viața lui Gigi Becali, traseul lui de la stână la transferurile de la Steaua, cu ajutorul divin primit în toate acestea, cu un umor de calitate, ar ieși mai ceva ca un film de Kusturica. Deja îmi imaginez… N-aș face-o pentru bani (cum sunt sigur că persoana în cauză de la USR s-a gândit), nici pentru succes (s-ar vinde probabil mii, la cât rating face omul ăsta), ci doar ca să demonstrez că un scriitor poate face orice pe paginile lui, poate lua chiar un personaj antipatic și incult (să nu ne sfiim de adevăr) să-l transforme în literatură.

Acum doi ani l-am sunat pe Gigi Becali. Mi-a răspuns, i-am propus. M-a refuzat. A spus ceva de genul: „Dar cine sunt eu să am o carte? Eu sunt un om simplu.” Mi-a răspuns politicos și modest. Ce zici? Ai fi crezut?

Apropo.ro:: Spuneai că nu poți promova o carte despre droguri, o carte violentă și vulgară într-o revistă pentru femei, pentru că femeile nu sunt interesate de așa ceva. De ce nu? Cunosc mai multe femei atrase de această latură mai întunecată.

Andrei Ruse: Te referi la un interviu pe care l-am acordat mai demult lui Constantin Piștea și nu asta spuneam, că o carte violentă și vulgară n-ar fi citită de femei. Departe ideea asta de mine. Discuția era despre PR și Marketing de carte și ideea era că nu există studii care să îndrepte un anumit titlu spre publicul potrivit. De exemplu, o carte cu și despre droguri ar fi mult mai interesantă pentru publicul lui Irvin Welsh să zicem, iar dacă am avea date despre ei și am putea face o campanie adresată în principal lor, cartea ar fi avut poate mai mult succes decât dacă s-ar fi scris despre ea într-o revistă celebră pentru femei (cum de altfel mi-a și fost propus la vremea respectivă și am refuzat).

Tu spui c-am zis că o carte cu droguri nu merge la femei, alții au spus că m-am comparat cu Welsh. Poate nu m-am exprimat bine nici acolo, nici mai sus, și atunci detaliez, deși, sincer, nu văd ce este atât de greu de priceput, trebuie doar să nu mai luă cuvintele ad litteram.

Este o afirmație simplă să spui că un roman de dragoste s-ar potrivi mai bine unui public feminin decât masculin, da? Asta nu înseamnă că un bărbat nu ar citi un roman de dragoste, ba din contră. Iar dacă spun că, de exemplu, romanul la care lucrez acum s-ar potrivi publicului lui Marquez (Dragoste în vremea holerei), asta nu înseamnă că eu mă compar cu Marquez (la fel cum nu m-am comparat nici cu Irvine Welsh, mi se pare aberantă cel puțin interpretarea), ci că existe puncte comune abordate în ambele cărți de care acel potențial public cu siguranță ar fi interesat.

Iar ca să revin, și o să mă repet, discuția inițială era despre faptul că nu avem un program de promovare bine stabilit în edituri și nici chiar în librării, care să includă departament profesioniste de Marketing și vânzări, ca PR-ul să nu se facă în gol. Degeaba ai idei bune, dacă nu știi cui și mai ales cum te adresezi (ca să nu mai zic unde). Sunt niște lucruri elementare pe care le înveți cred în primele zile la orice facultate de comunicare și relații publice.

Așadar afirmația mea că publicul lui Welsh ar fi mai potrivit pentru romanul meu, Dilăr pentru o zi, nu mi se pare deloc exagerată, pentru că are teme comune. Asta nu exclude că în acel public nu există femei (ba poate chiar mai multe), dar nu cred că publicul feminin care ar citi Welsh își pierde timpul citind reviste cu sfaturi despre cum să te asortezi, ce să porți primăvara asta, cum se obțin orgasme în nu știu ce poziții sau sfatul psihologului dacă te-a înșelat babuinul (în cazul în care ai un babuin, desigur). La fel, asta nu înseamnă că eu m-aș compara cu Welsh. Dacă spui că Iris și Pink Floyd cântă rock, nu înseamnă că le compari, nu? Ci că le cataloghezi pe un gen anume. Diferența e mai mare decât de la cer la pământ.

Apropo.ro:: Ai dori să scrii pe viitor și povești pentru copii. Sau, de ce nu, de dragoste. Crezi că te-ai descurca? Ai accepta provocarea?

Andrei Ruse: Eu cred că un scriitor profesionist poate să scrie orice, indiferent de temă sau vârsta publicului, atâta timp cât o face cu talent și pune pasiune. Nu știu dacă sunt un scriitor profesionist, dar cu siguranță mi-ar plăcea să devin unul, muncesc zilnic pentru asta, iar astfel de provocări nu numai că ar trbui acceptate, ci luate în brațe.

Mi-ar plăcea să scriu ceva pentru copii, dar mai am să mă pun la punct cu multe. Sunt off topic, n-am citit nimic din ce înseamnă literatura contemporană pentru copii, exceptând faptul că am văzut Harry Potter – și nu cred că asta m-ar ajuta cu ceva. Nu știu nici măcar care sunt editurile potrivite pentru un astfel de experiment. Ce să mai? Mai e cale lungă, când și dacă s va întâmpla așa ceva.

Dacă m-aș descurca? Sunt optimist de fire. Și la 22 de ani credeam că pot termina un roman, și uite și cât succes a avut, când nimeni nu credea măcar că voi reuși să-l duc la bun sfârșit.

Dacă nu mă voi descurca, nu voi publica. Eu nu public tot ceea ce scriu, ci ceea ce consider (desigur, la momentul respectiv, pentru că părerile mi se mai schimbă) că merită.

Cât despre dragoste, ăsta e un subiect, nu un gen anume. Și cred că dragoste există în tot ceea ce am scris până acum, poate nu ca temă principală, dar nici nebăgată în seamă.

Apropo.ro:: Cum decurge procesul de creare al unui roman? Unde scrii? Când scrii? Are cineva voie să stea în aceeași cameră cu tine? Ce îți oferă inspirație?

Andrei Ruse: Pfff… grea întrebare. N-am un răspuns exact. Când îmi vine să scriu (și asta nu foarte des în ultimul timp, din păcate, mă chinuie tot mai greu „inpirația” – în ghilimele pentru că nu cred în așa ceva), nu mai contează nimic. Scriu oriunde, oricând, în orice condiții, chiar și în public.

Dar nu astea sunt preferințele mele, desigur. Mai degrabă o cameră în care să nu fie nimeni ar fi ideală, pentru că atunci când mă bag în „poveste”, mă rup de realitate și nu-i ok ca cineva sau ceva să mă distragă. Închid telefoanele, totul pe silent, nu am chef de nicio prezență în jur.

Se întâmplă, culmea, să scriu cel mai bine când sunt foarte obosit. Atunci cred că am cea mai mare putere de creativitate și de muncă. Pe de altă parte, după ce scriu în astfel de moment, simt că mă seacă energetic munca asta și mă prăbușesc. Nu folosesc „stimulente” niciodată, este un principiu pe care mi l-am impus demult, dar și aici, de-a lungul timpului, au apărut momente când a fost binevenită o bere, un pahar de whiskey sau lucruri care nu ne-ar face bine să le facem publice. Prefer noaptea, când e liniște, dar cel mai mult am scris ziua. Ca o concluzie, când vine pofta odată și cu răbdarea necesară prozei, vine, indiferent de cum îmi imaginez eu situațiile ideale. Când nu, degeaba. E ca și cum ai mima orgasmul (prespun).

Sunt faze când nu scriu jumătate de an – un an, apoi în trei săptămâni scriu într¬-una jumătate de roman. Nu îmi pot programa lucrurile. Dar pot să încerc să mă „pun” cât mai des în momente generatoare de poftă de scris.

Pofta de scris la mine vine trăind. Ieșind, văzând, experimentând, cunoscând, pipăind, citind șamd. Pofta de scris la mine nu vine izolându-mă, cum am văzut la mulți, ci exact invers.

Despre inspirație, după cum am spus, nu cred. Cred în stări, cred în determinare, în răbdare și mai ales în muncă.

Apropo.ro:: Care este cea mai proastă carte pe care ai citit-o de curând?

Andrei Ruse: Exceptând un nivel sub orice limită de exprimare, ca niște compuneri de clasa a IV-a, sau dulcegăriile-alea ieftine și pateice, și din păcate se publică destui dintr-ăștia, nu cred în cărți bune sau cărți proaste. Ele pot fi bune sau proaste în funcție de cine le judecă așa și de cultura lui generală, ca să nu mai zic de deschiderea pe care o are respectivul spre anumite subiecte / teme / stiluri / experimente.

Pentru cineva Coelho poate fi un autor slab, dar uite, dacă îl catalogăm ca autor de cărți pentru copii, poate fi un autor excepțional. Așadar despre ce vorbim de fapt? Despre cărți potrivite pentru unii și nepotrivite pentru alții. Potrivite pentru anumite vârste, tipologii de oameni șamd.

De exemplu, mulți consideră thrillerul, SF-ul sau horror-ul ca fiind în genere cărți slabe, care n-ar intra în marea literatură. Eu cred că un thriller bun, un SF bun și un horror la fel de bun pot bate la cur, calitativ vorbind, orice mare clasic mi-ai da exemplu. Și invers.

Sunt n cărți superpremiate pe care le-am aruncat după 20-30 de pagini. La altele am avut răbdare și am regretat, le-am aruncat pe la 100 și ceva. Asta nu înseamnă că-s cărți proaste, ci că nu sunt pe gustul meu. Sau nu s-au nimerit neapărat cu starea mea de spirit de atunci.

Să-ți spun deci despre o carte care n-a fost pe gustul meu – nu proastă, ok? (Și de la care aveam mari așteptări?) Inimele celor patru, de Sorokin, un autor deja consacrat, din punctul meu de vedere.

Dar hai să¬-ți zic și de una mișto de tot, pe care am citit-o din „fașă”, apoi am recitit-o publicată după ce autorul ei a dispărut dintre noi, și o recomand cu drag oricărui pasionat de senzații tari (fie ele și literare): Viseptol, de George Vasilievici.

Apropo.ro:: De ce este nevoie ca să fii scriitor?

Andrei Ruse: De femei frumoase.

Andrei Ruse a debutat în 2007 cu volumul de poezie „Black Job”, iar în 2008 a publicat primul său roman – „Soni”. În 2011 a apărut în librării și cel de-al doilea roman – „Dilăr pentru o zi”.

FOTO: Claudiu Popescu, Răzvan Flore, Gilda Comarzan, Ina Ionescu