American Staffordshire Terrier

Apropo.ro / 12.02.2002, 13:03
American Staffordshire Terrier
"Super-Terrier" sau "molossoid concentrat"? Ambele variante de caracterizare ii convin AmStaffului, el parand a fi alegerea ideala pentru multi dintre cei care isi doresc un caine puternic: nici prea mic, dar nici gigant, nici prea "agitat", dar nici "molau". In 1987, Nomenclatorul raselor

„Super-Terrier” sau „molossoid concentrat”? Ambele variante de caracterizare ii convin AmStaffului, el parand a fi alegerea ideala pentru multi dintre cei care isi doresc un caine puternic: nici prea mic, dar nici gigant, nici prea „agitat”, dar nici „molau”.

In 1987, Nomenclatorul raselor FCI sufera cateva modificari esentiale. Printre acestea, crearea unei noi sectiuni in cadrul grupei Terrierilor: Terrieri de tip Bull. Astazi, cel mai raspandit dar si, paradoxal, cel mai putin cunoscut reprezentat al acestei sectiuni este American Staffordshire Terrierul. Spunem ca este putin cunoscut deoarece mult prea des este confundat cu hulitul sau „frate” – Pit Bullul. Confuzia nu este facuta doar de neofiti: nici pana astazi englezii nu vor sa recunoasca AmStafful si il considera un tip de caine, nu o rasa. Apoi, confuzia este sporita chiar si de numerosi proprietari de AmStaff, care, din teribilism, deseori declara ca au Pit Bull… si din confuzie in confuzie, s-a ajuns ca el sa se situeze, alaturi de Pit Bull, pe primul loc in topul raselor „puse la index”.
Ramane de vazut cat adevar si cata eroare se afla in aceasta confuzie…

Fie ca il consideram membru al familiei Terrierilor, fie ca tinem cont de faptul ca este urmasul molossoizilor care luptau in arene impotriva altor animale, originile American Staffordshireului sunt bine ancorate in teritoriul… britanic. De altfel, cele doua tipuri de caini mentionate constituie ramurile arborelui genealogic al rasei.

Cronologic, ramura Terrier este cea mai „tanara”, dar si cea mai „subtire”, daca vorbim despre aportul ei la obtinerea constitutiei corporale a AmStaffului.

Asadar, la originea gladiatorului nostru stau, in primul rand, „cainii britanici, care sunt in stare sa puna un taur cu fruntea in pamant”, asa cum scria un demnitar roman, in secolul al IV-lea inainte de Hristos. Preluate din „patrimoniul cultural” al romanilor, luptele intre animale, in ciuda cruzimii lor (sau poate tocmai datorita ei), au devenit in Anglia o „distractie” din ce in ce mai populara.

Cainii vanjosi, de tipul Bulldogilor, avand maxilare foarte puternice si late, erau cei mai bine cotati in luptele cu taurii, numite bull-baiting. Latimea maxilarului, precum si prognatismul inferior ii ajutau sa tina mai bine priza si le permiteau sa respire fara probleme, chiar daca aveau „gura plina”. Incepand de prin secolul al IX-lea, aceste manifestari devin foarte „gustate” si de catre nobilimea engleza. Se povesteste ca regina Elisabeta I a dat un mare ospat in cinstea ambasadorului Frantei, dupa care mesenii au fost invitati sa priveasca si cateva lupte intre caini si tauri, dar si intre caini si ursi.

Popularitatea acestor spectacole ingrozitoare ajunsese atat de mare incat aproape fiecare orasel era „dotat” cu o arena – numita pit – special amenajata pentru lupte. Primul cap incoronat care nu a mai privit cu ochi prea buni aceste barbarii a fost regele Iacob I, care, in anul 1618, desi nu a avut curajul sa le interzica total, totusi nu a mai permis desfasurarea lor duminica, zi sfanta de rugaciune. Cu timpul, pe masura ce crestea gradul de civilizatie si de constiinta ale societatii, au aparut tot mai multe voci care condamnau folosirea animalelor in asemenea scopuri.

Reuniti in ligi si societati de protectie a animalelor si beneficiind de sprijinul familiei regale, adversarii sporturilor sangeroase au reusit, in 1835, sa determine Parlamentul Englez sa interzica luptele intre animale.

Efectul imediat al acestei legi a fost exact invers fata de cel scontat: au luat un mare avant luptele intre caini, acestea fiind mai usor de „regizat” si mai greu reperabile de catre politisti. Bietii caini erau pusi sa se lupte, pe viata si pe moarte, in carciumile periferiilor, in grajduri, pe campurile de la marginea oraselor, sub privirile deseori incetosate de bautura ale publicului insetat de sange. Chiar si oameni pe care, altfel, i-ai fi putut considera respectabili, se lanseaza in crearea si selectionarea unor linii si rase de caini cat mai bine dotati pentru aceste lupte.

Nemultumiti de performantele Bulldogilor, care se dovedeau insuficient de rapizi si de tenace, unii crescatori au avut ideea de a imperechea acest tip de molossoizi de talie medie cu diversi Terrieri – caini recunoscuti pentru agilitatea, curajul si incrancenarea lor. S-au facut, deci, imperecheri intre Bulldogi si Irish Terrieri, Fox Terrieri, English White Terrieri, Black and Tan Terrieri etc.

Un motiv in plus, pentru care s-a ales incrucisarea cu Terrierii, era o alta distractie la moda – rat-killing matches, partidele in care cainii omorau sobolani contra-cronometru. Ori, cand este vorba despre sobolani, Terrierii sunt marii „maestri”. Cainii rezultati din astfel de incrucisari erau, in privinta aspectului, foarte diferiti, dar aveau temperamentul scontat. Au fost numiti Bull and Terrier, Half and Half (in traducere, jumatate-jumatate) ori Pit Bull Terrieri. Sau, si mai simplu, Pit-Dogs – caini de arena.

Urmasii unor caini „jumi-juma”
Atunci, ca si astazi, denumirea Pit Bull nu era data unui caine cu un anumit aspect: Pit Bull insemna, in primul rand, un comportament anume. Vorbind despre cainii folositi, crescuti si selectionati pentru a lupta impotriva animalelor salbatice ori impotriva altor caini, scopul acestor bai de sange fiind sa distreze spectatorii, nu putem sa trecem cu vederea o ciudatenie: de-a lungul ultimelor zece secole, tara unde acest „sport” a atins cea mai mare popularitate si amploare a fost Anglia.

Sigur ca discutia despre posibilele motive care au dus la aceasta „performanta” depaseste cadrul revistei noastre, dar nedumerirea ramane, deoarece Anglia este, pe de alta parte, tara cu cea mai indelungata traditie in selectia cainilor de rasa, practic a initiat miscarea chinologica, este tara care a omologat aproape o treime din rasele recunoscute international, in ultimele doua secole a descoperit si a standardizat multe rase originare din diferite colturi ale lumii, salvandu-le de la disparitie si, cel mai important, a inventat conceptul de protectie a animalelor!

In a doua jumatate a secolului al XIX-lea, tot in Anglia s-au organizat primele expozitii canine. Inca de la inceput, acestea se dovedesc a fi evenimente mondene foarte gustate de public. Popularitatea lor a crescut cu mare viteza, iar dintre spectatori, ba chiar dintre expozanti faceau parte tot mai multi membri ai nobilimii engleze, de la micii gentlemen de tara, pana la duci si printese. Regina si printul consort onoreaza cu prezenta lor expozitiile, cum ar fi, de exemplu, cea de la Crystal Palace, si isi trimit in ring caini nascuti in canisele lor.

Toata Anglia pare a fi cuprinsa de febra chinologiei! In 1860, datorita crescatorului englez James Hinks, in selectia Pit Dogilor se intoarce o noua pagina, care le va schimba esential destinul. Hinks isi pune in gand sa obtina o noua rasa, pornind de la populatia de Bull and Terrier existenta, dorind ca acest nou caine sa aiba un aspect destul de original, incat sa atraga atentia in expozitii, dar si sa fie un gladiator invincibil.

El si-a denumit rasa Bull Terrier si, nici pana astazi, nu se stie exact cum a obtinut-o. Se vorbeste despre un amestec intre exemplare Half and Half si Dalmatian, English White Terrier, Fox Hound sau Whippet. Bull Terrierii lui Hinks erau destul de eleganti dar, fiind albi, multa lume stramba din nas (va amintiti povestea: un caine de culoare alba este debil, rareori este apt sa supravietuiasca etc.). Evident, era doar perioada de debut a selectiei rasei si mai era mult pana ca Bull Terrierul modern sa fie obtinut.

Cam in acelasi timp, si in regiunea Staffordshire se produceau multi Half and Half cu bune rezultate in arena, dar fara ca ei sa constituie o rasa anume. Crescatorii din regiune, poate ambitionati si de exemplul lui Hinks, au inceput sa-si selectioneze cainii de arena pe criterii morfologice si au obtinut rasa cunoscuta astazi sub denumirea de Staffordshire Bull Terrier. Tot in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, cresc pedepsele aplicate, in Anglia, organizatorilor de lupte de caini si scade vertiginos interesul publicului pentru aceste spectacole. Astfel, America devine „capitala” pasionatilor acestui „sport”.

Destine americane
Numeroase exemplare de Half and Half, precum si multi Bull Terrieri si Staffordshire Bull Terrieri „in lucru”, au luat drumul Americii. Ajunse in Statele Unite, aceste tipuri au suferit o redirectionare a selectiei, urmarindu-se cresterea taliei, in scopul perfectionarii aptitudinilor de lupta. Pentru indeplinirea acestei cerinte, s-au efectuat incrucisari cu Blue Paul Terrier, rasa astazi disparuta, originara din zona orasului Glasgow.

Acest Terrier, folosit de scotieni atat la vanatoare, cat si drept caine de paza, a fost considerat util pentru imbunatatirea caracteristicilor morfologice ale cainilor de lupta, deoarece era putin mai inalt si ceva mai solid decat tipurile de Pit Dog importate. Din aceste incrucisari, au rezultat, la inceput, caini de diverse talii.

Eterogenitatea lor morfologica inca nu conta, caci scopul pentru care erau crescuti era altul… Si totusi, in scurt timp, s-a renuntat complet la cele trei modele de caini englezi, pastrandu-se, pentru selectia cainilor americani de lupta, doar tipul cel mai eficient, rezultat din incrucisarea cu Blue Paul Terrier. In 1898, United Kennel Club (UKC) a recunoscut acesti caini, sub denumirea de American Pit Bull Terrier.

Apoi, inceputul secolului trecut a adus, si in SUA, cresterea importantei expozitiilor chinologice. Mai ales in contextul in care opinia publica americana condamna din ce in ce mai vehement luptele intre animale, unii crescatori de Pit Bull au abandonat arenele in favoarea ringurilor de expozitie si a concursurilor de lucru.

Intre acestia se remarca un grup de pasionati din Michigan, dornici sa gaseasca o cale de a obtine recunoasterea Pit Bullului si de catre American Kennel Club (partenerul american al FCI). La indicatia AKC, ei si-au reorientat activitatea de selectie in doua directii: perfectionarea, uniformizarea si stabilizarea caracteristicilor morfologice si corectarea caracterului.

La randul sau, in 1936, AKC a publicat prima forma a Standardulului rasei, pe care a si recunoscut-o. Prima denumire data de catre AKC pentru Pit Bullul „sau” a fost Staffordshire Terrier (fara cuvantul Bull, pentru a fi diferentiat de stramosul sau englez). Recunoasterea si noile obiective ale selectiei au insemnat primii pasi in obtinerea American Staffordshire Terrierului.

Pentru a-si atinge scopurile propuse, crescatorii au evitat folosirea la reproductie a exemplarelor de Pit Bull care proveneau din linii recunoscute pentru ferocitatea temperamentului. Apoi, pentru eradicarea unor tare precum depigmentarea si surditatea, ei au eliminat de la reproductie cainii complet albi, pe cei cu ochi deschisi la culoare si pe cei avand trufa de orice alta culoare in afara de negru. In schimb, la Pit Bullul aflat sub aripa UKC s-au perpetuat linii avand trufa maroniu-roscata (red nose).

Din acest motiv, chiar si astazi, daca un AmStaff (adica un caine cu pedigree) are trufa maro, nu numai ca este eliminat de la reproductie, conform prevederilor Standardului, dar aceasta culoare a trufei este o dovada clara ca, undeva in genealogia sa, acel AmStaff are un Pit Bull drept stramos (nu prea indepartat). De asemenea, in selectia AmStaffului s-au preferat exemplarele de talie medie, care sa nu depaseasca 50 cm inaltime la greaban. In 1972, AKC a schimbat definitiv denumirea rasei in American Staffordshire Terrier, asa cum a fost recunoscuta, in acelasi an, si de catre FCI.

Diferente intre AmStaff si Pit Bull
Iata cum, caini care apartineau aceleiasi rase, au pornit, in 1936, pe doua drumuri diferite: unii au devenit AmStafful de astazi, un caine cu caracter bine „slefuit” din care s-a eliminat agresivitatea, dar avand in continuare un curaj extraordinar, iar ceilalti au ramas, in esenta, aproape acelasi caine din anii ’30, selectionat in primul rand pentru caracteristicile de lupta (forta fizica, agresivitate, curaj, rezistenta, putere a maxilarelor) si mult mai putin pentru cele fenotipice (pigmentatie, talie, angulatii, aplomburi etc.). Daca vrem sa fim rigurosi, despre Pit Bull nici nu se poate spune ca este o rasa.

Pentru a fi considerata drept rasa, caracteristicile morfologice ale unei populatii trebuie sa se incadreze intr-un tipar strict, descris destul de amanuntit in Standard, iar aceste caracteristici sa fie transmise, mostenite, de la o generatie la alta. Standardul oficial al AmStaffului este mult mai restrictiv decat cel al Pit Bullului.

De fapt (chiar daca aceasta afirmatie ii va deranja pe unii pasionati ai rasei), nici unul dintre Standardele pe care diversele Asociatii sau Cluburi de Pit Bull le-au elaborat nu este un Standard propriu-zis ci mai degraba un set de elemente descriptive, in care poti incadra o groaza de exemplare care, puse alaturi, nu seamana deloc intre ele. Pentru Pit Bull, de exemplu, nu exista limitari de talie si se accepta orice culoare.

Mike Wash, reputat crescator american, explica principalul motiv de „divort” intre ADBA (American Dog Breeders Association, asociatie care se ocupa exclusiv de Pit Bull) si UKC: „UKC a adoptat pentru Pit Bull un Standard nu foarte sever si, in unele privinte, destul de asemanator cu cel al AmStaffului, in timp ce ADBA a hotarat sa-si urmeze propriul drum. Inca de pe la inceputul anilor ’70, multe exemplare de AmStaff de „mana a doua”, care nu reuseau sa faca fata criteriilor impuse de AKC, erau primite fara probleme de mai putin severul UKC. Nemultumiti de aceasta flexibilitate a UKC, multi crescatori pasionati de Pit Bull au „dezertat” trecand la ADBA.

Delimitarea clara intre cele doua rase a rezultat din faptul ca, preocupati in primul rand de aspectul cainelui, crescatorii de AmStaff au directionat selectia in sensul obtinerii unei cat mai solide osaturi (in special la nivelul trenului anterior), in timp ce pasionatii de Pit Bull acordau o atentie mai mare fortei trenului posterior in ansamblul sau si nu incurajau deloc cresterea grosimii oaselor. In plus, dorind sa obtina caini cat mai eficienti in lupta, au facut cateva incrucisari cu exemplare din alte rase pentru a creste rapid talia Pit Bullilor.”

Astfel, privind doua exemplare perfect tipice pentru rasa lor, observam ca AmStafful pare a fi mai plin, mai robust, mai bine legat. Apoi, se pot observa si numeroase alte diferente. Prima (deosebit de importanta in stabilirea apartenentei la rasa) este la nivelul conformatiei capului. Craniul Pit Bullului este asemanator cu o caramida, obrajii fiind plati. La AmStaff, caracteristica esentiala (obligatorie) a craniului sunt obrajii foarte pronuntati, atat datorita oaselor cat si, mai ales, datorita maseterilor puternic reliefati. Stopul AmStaffului este mai pronuntat. Asa cum explica Richard Stratton (considerat a fi cel mai mare expert in Pit Bulli), raportul cranio-nazal al Pit Bullului trebuie sa fie 1/1, iar botul si capul in ansamblu trebuie sa fie tronconice, in timp ce la AmStaff botul este mai scurt si mai gros, cu aspect aproape patrat.

In comparatie cu marea majoritate a exemplarelor de Pit, trunchiul AmStaffului este ceva mai scurt, mult mai plin si mai gros, pieptul este mai lat, zona renala este mai scurta si mai lata. Una dintre caracteristicile Pit Bullului este toracele ceva mai putin adanc, ingustandu-se oarecum brusc catre stern, astfel incat coatele sunt bine departate de piept, in timp ce AmStafful trebuie sa aiba piept adanc si amplu, coatele fiind lipite de cutia toracica. Se poate spune ca, in multe cazuri, un AmStaff de slaba calitate poate sa treaca drept Pit.

Reciproca, insa, este imposibila! Dar diferentele nu se opresc la nivelul anatomiei. Glen Maciel, crescator american de AmStaff si Pit Bull, spune: „in ceea ce priveste subordonarea, AmStafful trebuie sa-si opreasca atacul imediat ce i se comanda, ceea ce este o reactie imposibil de obtinut de la un Pit Bull”.

Prin decenii de orientari diferite in selectie, s-a obtinut pentru AmStaff acest temperament total diferit de al Pit Bullului. Cu toate ca, in numeroase state din SUA, luptele de caini sunt interzise de multe decenii, in continuare, in mod neoficial, unele canise mentin regula ca un Pit Bull trebuie sa castige 5 lupte (adversarii fiind in mod obligatoriu tot Pit Bulli) pentru a fi considerat reproducator etalon. Aceste lupte si rezultatele lor sunt inregistrate intr-o publicatie underground numita The Dog Journal. Din fericire, statisticile ne arata ca, inclusiv in SUA, aceasta practica barbara are din ce in ce mai putini adepti, in timp ce tot mai multi crescatori si Asociatii de Pit Bull isi selectioneaza actualmente exemplarele pentru a fi caini de companie.

Cu toate aceste diferente de temperament, AmStafful si Pit Bullul au totusi un important punct comun: sunt profund atasati si devotati stapanului si familiei.

Caracteristici de comportament
Tot Glen Maciel afirma: „Ca toti ceilalti Terrieri, si Pitul si AmStafful sunt atenti si reactioneaza foarte rapid. Pe strada, in mod normal, nici unul nu ataca oameni straini, nici chiar Pit Bullii din liniile de lupta cele mai agresive. Exista, insa, posibilitatea ca exemplarele prost educate, insuficient socializate sau care au suferit tratamente traumatizante sa atace persoanele care fac anumite gesturi pe care animalul le interpreteaza drept agresive fata de el sau fata de stapan. Acasa, ambii accepta vizitatorii, mai ales daca au fost obisnuiti de mici cu prezenta strainilor”.

Discutand despre comportament, trebuie sa amintim ca s-a demonstrat stiintific ca el este, in buna masura, determinat ereditar. Dar nu trebuie sa ignoram faptul ca, in buna parte, comportamentul este dobandit si, deci, conditiile de mediu joaca acelasi rol ca si ereditatea, ba chiar mult mai mare.

Cu cat specia este mai evoluata, experienta si invatarea au un impact tot mai important asupra determinarii comportamentului. Aceasta, impreuna cu activitatea de selectie, constituie cele doua elemente care fac ca noi, oamenii, sa fim principalii responsabili de comportamentul animalelor noastre. Responsabilitatea proprietarului incepe din momentul in care se hotaraste ce rasa va avea puiul pe care si-l ia. Obligatiile noastre nu se opresc la a-i asigura cainelui confortul fizic (hrana, adapost adecvat, vaccinari etc.) ci se extind si asupra dezvoltarii lui sociale si emotionale.

Este o obligatie pe care o avem atat fata de animal cat si fata de societate. Cainii incorect educati si socializati, indiferent de rasa, pot fi periculosi pentru toate fiintele cu care vin in contact. Cand ne luam un caine, avem datoria sa ne interesam despre particularitatile rasei, despre necesarul pe care trebuie sa i-l asiguram pentru a se dezvolta corect, atat fizic cat si psihic. Apoi, trebuie sa fim foarte realisti si cinstiti cu noi insine si sa analizam daca suntem sau nu in stare sa-i asiguram aceste conditii.

Iata, pe scurt, principalii factori de mediu care afecteaza negativ comportamentul animalului:

– lipsa de miscare in „cantitate” suficienta va face ca animalul sa fie superactiv si hiperexcitabil la cel mai slab stimul;

– izolarea si lipsa de socializare (lipsa contactelor, frecvente si pasnice, cu oamenii si cu alti caini) au aceleasi rezultate precum lipsa de miscare, la care se adauga cresterea importanta a riscului ca acel animal sa atace din frica;

– stresarea femelei insarcinate deseori are drept rezultat pui nervosi si hiperexcitabili.

Studiile si observatiile a zeci de veterinari, specialisti in comportament, din intreaga lume, au dus la constatarea ca peste 50% dintre caini nu au un total echilibru comportamental, ca urmare a faptului ca stapanii nu au stiut sau nu au putut sa le asigure conditiile necesare dezvoltarii unui psihic armonios.

Acum, haideti sa explicam mai amanuntit cateva dintre afirmatiile de mai inainte, enuntand si cateva reguli care trebuie respectate cu strictete de catre stapanii de AmStaff.

Orice caine, indiferent de rasa, trebuie sa-si petreaca primele 8 saptamani de viata alaturi de mama si de fratii sai.

Aceasta este baza unui comportament echilibrat. In aceasta perioada, mama isi invata puii ce inseamna inhibitia, altfel spus ii invata ca nu pot face orice le trece prin cap. Daca aceasta regula nu este respectata, AmStafful adult poate deveni anxios ori fricos, sau poate chiar deveni agresiv, atunci cand se incearca sa i se impuna o constrangere. Deoarece este foarte rezistent la durere, un AmStaff agresiv este foarte periculos.

Este, deci, absolut necesar sa vedeti ca puiul sta impreuna cu mama sa, si sa va asigurati ca nici unul dintre parintii lui nu este un caine agresiv (ereditatea!). Odata ajuns in casa dumneavoatra, multiplicati, cu blindete, contactele intre acest pui si lumea exterioara. El trebuie sa se familiarizeze nu numai cu copiii si cu adultii, ci si cu ceilalti caini, cu diferite zgomote (televizor, masina, aspirator etc.), cu diverse situatii (singur, la plimbare, in oras, la tara, in padure etc.). Doua cuvinte trebuie sa caracterizeze atitudinea unui stapan fata de cainele sau: coerenta si fermitatea. Coerenta: nu tolerati ceea ce alta data i-ati interzis. Altfel veti produce o mare confuzie in mintea cainelui.

Fermitatea: AmStafful dumneavoastra trebuie sa stie ca NU inseamna NU! Cuvantul trebuie pronuntat pe un ton ferm, fara sa tipati, dar de o maniera forte. Pe de-alta parte, tandretea, lauda, mangaierea, sunt utile pentru a-l face sa stie cand a facut ceva bine. Cand este in lesa, AmStafful poate considera ca pe oriunde trece impreuna cu stapanul, este teritoriul sau, simtindu-se dator sa si-l apere. Dar atentie, nu trebuie confundat acest instinct de teritorialitate cu agresivitatea!

AmStafful este un caine foarte vesel si jucaus, face o sarbatoare din orice, in special in compania copiilor. Da dovada de o mare rabdare si poate indura cele mai dificile cazne la care il supun copiii si, in acelasi timp, ii va proteja cu devotament.

Cu ceilalti caini, raporturile sunt, in general, bune. Totusi, niste precautii sunt necesare cu un AmStaff adult, mai ales daca ceilalti caini sunt „tafnosi”. AmStafful nu cunoaste frica, este de un stoicism incredibil si nu ezita sa se angajeze in lupta cu animale mult mai mari decat el. In asemenea momente, trebuie intervenit rapid. Dar, ca si in medicina, prevenirea este sfanta. Pentru a evita o situatie de acest gen, este necesara o supraveghere atenta si constanta atunci cand AmStafful dumneavoastra intalneste alti caini.