Amalia Enache – Vacanţă pentru suflet

– Ai avut parte de o perioadă dificilă. Cum ai reuşit să treci peste ea?
De trecut… nu e ca o punte. Nu mai poţi spune niciodată că eşti de partea opusă suferinţei. O astfel de experienţă e în prieteşug mare cu neputinţa de a schimba ceva. Există “de ce?” şi nici un răspuns. Sînt în permanenţă “strînsă în braţe” şi “ţinută de mînă“ de tata, de fratele meu, am cei mai buni prieteni posibili, cu veleităţi de îngeri, care au fost cu noi secundă cu secundă. Am avut cu cine să vorbesc şi cine să mă înţeleagă, mi-au fost umplute zilele de grijă şi dragoste. Răul pare mai puţin arogant cînd se ţin mai mulţi oameni de mînă în faţa lui. Şi mi-a prins infinit de bine că în fiecare zi am fost nevoită să mă regăsesc, să mă concentrez, să fiu Amalia Enache cea de la televizor.
 

– Cum a fost vacanţa în Bolivia?
Am plecat la scurt timp după ce am pierdut ce aveam mai drag pe lumea asta ca să găsesc o altfel de lume şi să-mi dau puţin timp să mă repoziţionez în faţa mea. Ştiam după experienţa africană cît de mult mişcă în mine să văd că se poate trăi atît de diferit faţă de ce presupune societatea civilizată. Este cea mai săracă ţară din America de Sud, oamenii încă fac troc la piaţă, oraşele sînt furnicare cu viaţă pentru că bolivienii îţi lasă impresia că trăiesc totul, dar totul în stradă, la vedere. Imaginaţi-vă că străzile sînt nişte pieţe nesfîrşite, toată lumea vinde ceva ca să supravie­ţuiască, de la fructe de cactus şi plăcinte făcute în casă pînă la şire­turi chinezeşti şi că la prînz se adună toată familia în jurul femeii care are întinse cîteva lucruşoare pe trotuar. Şi, aşa, mama, tata şi patru-cinci copii mănîncă prînzul în blide de aluminiu, întotdeauna împreună. Şi rîd, îşi mîngîie copiii, pălăvrăgesc. Am mîncat cu ei în pieţe de la pîine de casă cu brînză de lamă pînă la banane prăjite şi la fructe despre care nu ştiam că există (cherimoya, de exemplu); am experimentat ameţeala ciudată şi senzaţia că-ţi încetineşte mintea date de cei aproape 4000 m altitudine; m-am bucurat de priveliştea fără seamăn a La Paz-ului – un oraş imens, făcut parcă din piese de puzzle, aşezat într-o căldare înconjurată de vîrfuri de 6000 m altitudine, acoperite de zăpadă; am fost la lupte de cholitas (bolivience îmbrăcate tradiţional şi cu cozi negre pînă la fund care se bat în ring ca la wrestling); am văzut lacul Titicaca ce pare mai degrabă o mare, am vorbit cu vrăjitori bolivieni care sînt la tot pasul dispuşi să-ţi ghicească în frunze de coca sau să-ţi descînte; am aflat ce e cu Pacha Mama, credinţa lor prehispanică în zeiţa fertilităţii şi a pămîntului şi în alte totemuri, pentru amor, bani, viaţă lungă, înţelepciune sau noroc; am umblat pînă n-am mai putut.
 

– De ce alegi să-ţi petreci vacanţele în locuri atît de diferite faţă de destinaţiile turistice obişnuite?
Vorba unui prieten, Parisul va arăta la fel şi peste 20-30 de ani. Eventualele schimbări politice şi dezvoltarea economică în Bolivia, de pildă, vor face ca în 20 ani ţara să arate ca România la început de tranziţie. În clipa asta, este ca şi cînd te-ai întoarce în timp, undeva în urmă cu sute de ani.
 

Pe urmele lui Jules Verne

– Ce anume te relaxează cel mai tare într-o vacanţă?
Să am parteneri de călătorie din acelaşi aluat ca şi mine, să descopăr neaşteptatul, să mă amestec printre oameni, să nu lîncezesc.
 

– Ce nu-ţi lipseşte din bagaj, atunci cînd pleci în vacanţă, în afară de lucrurile uzuale?
Un jurnal de călătorie, cîteva fleacuri pe care să le dăruiesc celor cu care mă împrietenesc acolo şi creioane colorate pe care să le dau copiilor.
 

– Ai încercat sporturile extreme?
Care e limita spiritului tău de aventură? Apa e limita, pentru că nu ştiu să înot. Nici să zbor, dar aici sînt pregătită să încerc.
 

– Dacă ai merge pe urmele lui Jules Verne şi ai face ocolul Pămîntului, ce ţări ar cuprinde traseul tău?
China, Japonia, Tibet, estul Turciei, Siria, Iordania, Albania, Georgia, Uzbekistan, Kazahstan, Kirghistan, Tadjikistan, Mongolia, India, Bangladesh, Peru, Chile, Cuba, Columbia, Guatemala, Honduras, Nicaragua, Ghana, Nigeria, Gabon. Pentru că, dacă tot mă cred Jules Vernes, măcar să-mi fac toate hatîrurile.
 

– Ai primit în dar, de la colegii tăi, un weekend la Roma. Cum ai petrecut?
A fost grozav. Nu doar că mi-au făcut un program pe ore şi minute după gustul şi sufletul meu pentru cele trei zile, dar au şi venit cu mine. M-am bucurat de un oraş de poveste unde nu mai fusesem, de terase cu răcoare, de răsfăţ, de prietenie cît cuprinde.
 

Ştirile şi ora de vară

– Ştirile PRO TV au trecut la ora de vară. Cît de mult ţi-a afectat programul noua oră?

Ora 23.00 este confortabilă pentru bioritmul meu şi e firesc ca atunci cînd oamenii tineri şi activi care reprezintă prietenii ştirilor nopţii stau mai mult în parcuri ori la terase să-i aşteptăm, eu şi Cristian Leonte, o jumătate de oră, pînă să le povestim ce s-a întîmplat în ţară şi lume, cîtă vreme ei fugeau de arşiţă.
 

– Cum arată Bucureştiul la ora la care pleci tu din televiziune?
Mai curat, cu mult mai puţine maşini, îndrăgostiţi care se plimbă ţinîndu-se de mînă, grupuri de beţivi gălăgioşi ici-colo, străzi parcă rupte din Cuba în zona Pieţei Matache, unde mai opresc să iau cîte un pepene şi prea mulţi şoferi care trec pe roşu, doar pentru că e noapte şi… nu vine nimic.

Ştirile PRO TV
luni-joi, 23.00