Amalia Enache – Pe drumurile patriei
“Pare-se că insist ca în fiecare an să petrec o săptămînă din vacanţa mea acasă. Acasă, în România. Şi tot îmi rămîn atîtea de văzut, încît am ajuns să cred că ţara asta a noastră e o haină cu sute de buzunare secrete. Dar şi cu destule pete la vedere.
Am făcut anul acesta de-a dreptul un tur de forţă. Şi de onoare, cu şi pe la cei mai buni prieteni ai mei. Am început cu trei zile la Marea Neagră, cu şedere într-un loc deloc popular de pe litoralul românesc, dar am mers la plajă şi într-un golfuleţ pitit, cu iz sălbatic dincolo de graniţa cu Bulgaria, cu un peisaj mai degrabă mediteranean. M-am bucurat de linişte, de o relaţie adevărată şi directă cu marea, de cîmpurile de floarea-soarelui străpunse peste tot de mori de vînt. Rămîn la părerea mea că fac un fel de dans morile astea.
Am luat-o apoi spre Lacul Cinciş, cu adevărat la mine acasă, în Hunedoara. Am spus bună-ziua şi Clujului o dată cu un bună-ziua celui mai drag om de pe acolo. La Hunedoara, s-au adunat şi prietenii mei. Ne-am împărţit între lac, între satele de pădureni cărora le-am scotocit în lăzi după costumele vechi, colorate, şi poveştile lor, apoi Castelul Huniazilor, ne-am împrietenit cu Ana Cincişeana, o clătită cu spumă de ou, şi da, am făcut karaoke.
Apoi, Craiova. Am ceva rădăcini pe acolo şi vacanţe de care mi-e dor, pentru că mi-e dor de mama-mare, de cît de harnică, sprintenă, curată şi deşteaptă era ea”.