Alex Dima – Din nou pe băncile şcolii

– Campania iniţiată de Ştirile PRO TV continuă cu reportaje impresionante despre şcolile româneşti. Ce poveşti ai descoperit?
În satul vasluian Valea Popii, învaţă cinci copii în patru clase: unul în clasa întîi, doi în a doua şi cîte unul în clasa a treia şi a patra. Nici unul dintre ei nu a văzut pînă acum un calculator. Ce e drept, la vîrsta lor, nici eu nu văzusem aşa ceva, dar am trăit în alte vremuri. Cînd ajungi însă în Valea Popii, te întorci în timp 100 de ani. Fiecare casă are antenă de satelit – singurul semn că nu trăim pe vremea răscoalei din 1907. Învăţătoarea şcolii, un alt om chinuit, care face în fiecare zi naveta cîţiva kilometri prin porumb, ne-a spus că şi-ar dori un calculator pentru copii, că nu au văzut aşa ceva. Am scos laptop-ul şi l-am pus pe masă. Cîteva secunde, au încremenit. Ca să nu fie doar un obiect de decor, am încercat să le arăt ce poate să facă – a fost haios pentru că aveam doar un joc. Încet, au devenit curioşi, s-au apropiat şi au început să atingă calculatorul. Pe rînd, fiecare a desenat o casă în calculator. Păstrez aceste imagini. Am stat cu ei cîteva ore. Nu se mai dezlipeau de ”minunea tehnologiei”.

– În Vaslui, ai descoperit o şcoală aflată în ruină, cu toate că se investiseră în ea 15 miliarde de lei vechi. Ce explicaţii ai primit din partea autorităţilor?
Pînă acum, s-au cheltuit 14,5 miliarde de lei vechi pentru cîţiva pereţi, banii venind de la buget pe filiera primăriei şi ajungînd în buzunarele unei firme care lucrează cu cinci muncitori. Şcoala arată ca după bombardament. Au rămas doar două clase, iar restul a fost dărîmat. Este o imagine de coşmar. De altfel, elevii şi profesorii care predau acolo trăiesc un adevărat coşmar. În total, 70 de suflete. Sînt prinşi la mijloc, între indiferenţa autorită­ţilor şi nepăsarea muncitorilor. Cineva însă cîştigă din această situaţie sute de mii de euro.

– Mai sînt în România copii care, în loc să fie trimişi la şcoală, devin muncitori pe cîmp?
În satul Valea Popii, din cinci copii, unul chiulea cînd am ajuns la şcoală. Era la bătut răsărita, adică la cules de floarea-soarelui. După ore, am mers pe cîmp şi l-am găsit. O mogîldeaţă de om stătea pe o grămadă de seminţe şi bătea floarea-soarelui. Bunica ne-a spus cu nepăsare că ”l-a învoit de la soare” pentru o zi. Şi, normal, soarele nu s-a împotrivit.

– Cum e cu profesorii care vin în faţa elevilor sub influenţa alcoolului?
Fanii licorilor bahice sînt mulţi în şcoli. În comuna Rebricea din Vaslui, chiar directorul şcolii este un consumator înrăit. Ştia că vom ajunge să filmăm la el în şcoală. Nu s-a putut stăpîni şi a tras o duşcă sau mai multe înainte de filmare. Mirosea ca într-un beci. Luat la întrebări, s-a justificat cu faptul că e toamnă şi, în calitate de om gospodar, umblă dimineaţa pe la butoaie. Copiii îl ştiu, părinţii îl ştiu, iar acum îl ştie o ţară întreagă.

– Mai sînt dascăli care îşi bat învăţăceii?
Avem un caz la Piteşti. O profe­soară loveşte fără milă un copil. Un elev a filmat-o şi a ajuns pe Internet. Am mers acolo şi, spre uimirea noastră, profesoara a recunoscut că ”l-a omorît în bătaie”. Nu are mustrări de conştiinţă şi nici nu crede că a greşit cu ceva. În rest, e bine. A fost avansată, însărcinată cu şefia comisiei de disciplină pe liceu. Ne-a declarat că, în momentul în care cazul său a ajuns la inspector, a fost felicitată. Aşa că mai avem mult de aşteptat pînă cînd proverbul ”bătaia e ruptă din Rai” să rămînă doar un proverb.

– Ce te-a impresionat cel mai mult la cazurile pe care le-aţi filmat?
M-au impresionat copiii din Valea Popii. I-am văzut mîncînd în curtea şcolii celebrul ”corn şi lapte”, în realitate, o cutie de smîntînă îngheţată şi o napolitană. Mîncau cu poftă. Unii dintre ei vin la şcoală doar pentru asta, iar învăţătoarea ne-a spus că este singura hrană pe care o primesc într-o zi. Mă întreb ce fac în weekend sau în vacanţă.

– Care sînt cele mai frumoase amintiri ale tale de pe băncile şcolii?
Am făcut primele patru clase în şcoala din satul bunicilor mei. Am fost cinci copii în patru clase. Cred că au fost cei mai frumoşi ani petrecuţi în şcoală. Eram în acelaşi timp şef de grupă, şef de clasă şi de unitate, iar toate insignele, tresele, şnururile venite de la inspector le primeam eu. Cînd m-am mutat la oraş, în clasa a cincea, mama mi-a pus pe mine toate aceste decoraţii. Cînd am intrat în curtea şcolii, uriaşă pentru mine, care veneam dintr-o şcoală unde mai aveam patru colegi, arătam ca un general din URSS.
O să ţin minte acea zi toată viaţa!