Albumele cu poze, bucurii de la mic la mare

Suntem în 2013, iar tehnologia avansează într-un ritm pe care bunicii noștri nu-l anticipau. Astăzi avem internet de mare viteză, wirless, telefoane inteligente și televiziune 4K. Pentru cei tineri și foarte tineri, a folosi tehnologia a devenit o a doua natură, comunicarea făcându-se în timp real și incluzând elemente multi-media.

Foarte mulți copii care nici nu au ajuns pe băncile școlii folosesc cu ușurință telefoanele mobile, pentru a comunica, a face fotografii și a se juca. O să vezi în parcuri câte un bunic care citește, cuprins de dorul vremurilor trecute, câte un ziar, dorind să mai simtă mirosul de plumb al tiparniței, în timp ce, alături de el, nepotul îi face fotografii haioase cu un smartphone. Chiar dacă senzația este că gadgeturile sunt făcute să apropie oamenii, am întâlnit cazuri în care bunicii noștri nu sunt familiarizați cu tehnologia. Sunt oameni de 60 de ani care privesc contrariați cum puștiul pe care l-au scos în parc face fotografii fără un aparat foto, cum atinge cu degetul un touchscreen și apelează un număr, în timp ce singurul telefon cu disc din familie a rămas în casa lui, a bunicului. Și așa sunt multe familii. Familii în care bunicii își văd nepoții crescând și vor să păstreze palpabile amintirile. Pentru că atingerea este prima formă de afecțiune.

Știu un caz în care puștiul de 6 ani folosea fără probleme un smartphone și de câte ori mergea la bunici le arăta diferite jocuri, aplicații și sumedenia de fotografii făcute în vacanță, la școală sau acasă. Bunicii își potriveau ochelarii și încercau, de dragul nepotului, să dea scroll, un termen neverosimil pentru ei, la fel ca acțiunea în sine. Și, nefamiliarizți cu tehnolgia, se plictiseau și scoteau din sertarul bibliotecii un album gros, cu poze alb-negru. Mihnea, puștiul, când a văzut primele poze alb-negru cu bunicii săi – copii fiind, a exclamat: sunt sepia! Bunicul a insistat: sunt poze alb-negru, făcute cu un aparat rusesc, scoase pe hartie Azomureș. Mihnea ciulise urechile și privea contrariat, fiind mirat că bunicul avea pozele într-un album.

Câteva săptămâni mai târziu, la ziua bunicului, Mihnea i-a adus un album cu poze. Unele sepia, cum le zicea puștiul, altele color, cum le ziceau amândoi. Erau clare, lucioase și, unele, prost încadrate (Mihnea încă mai avea de lucru la acest capitol). Bunicul a făcut ochii mari și a început să răsfoiască albumul. Unele poze parcă și le amintea, dar nu știa cine și când i le făcuse. „Măi Mihnea, astea nu-s pozele făcute de tine?”. „Ba da bunicule”. „Păi cum ai făcut tu pozele astea frumoase, că nu ai un aparat foto?”. ” Am telefonul tataie”. „Păi ai, dar fotografiile alea erau acolo pe ecran, cum au ajuns pe hărtie, că nu ai film în telefon?” „Mi-a luat mami imprimantă , pentru că i-am spus că matale te uiți doar la pozele pe hârtie”. „Aoleu, ai pus-o la cheltuială pentru mine”…

Ei bine, nu mai continuăm povestea lui Mihnea, pentru că, în fond, urma tortul făcut special de ziua bunicului. Și alte poze. Ceea ce nu știa nici Mihnea, nici bunicul, este că imprimanta luată pentru cel mic era accesibilă ca preț, la fel ca și cartușele, iar calitatea printurilor l-a impresionat pe bunic, unul pretențios și care apreciază un lucru bine făcut.

Povestea de mai sus e doar un exemplu ca tehnologia poate apropia generațiile, chiar și atunci când, aparent, ea pune distanță între ele. Iar tu, dacă vrei să îl ajuți pe cel mic să-i facă o surpriză bunicului, sau tu însuți vrei să păstrezi pe hârtie, palpabil, viața și momentele ei frumoase, cumpără o imprimantă, accesibilă și ușor de folosit, chiar și de către un copil!