Adrian Păduraru – În Clanul Sprînceană la Antena 1

– Reveniţi pe micul ecran într-un serial… ”Clanul Sprînceană” e o comedie dramatică de care m-am îndrăgostit la prima citire şi abia aştept să văd reacţia publicului după lansarea sa la Antena 1, în a doua jumătate a lunii octombrie. Eu joc rolul lui Lucian Pop, un inginer constructor cu doi copii adolescenţi, un om conservator şi tradiţionalist, adică perfect nespectaculos pentru cei din jur. Soţia, interpretată de Nicole Duţu, e psiholog şi au o căsnicie şi o viaţă liniştite pînă cînd se mută în vila de alături o “pitorească” familie de ţigani, al cărei cap e Tony Sprînceană. Mie mi se pare interesant la acest perso­naj balansul permanent dintre comedie şi dramă, iar după mine asta înseamnă realism, pentru că… aşa e şi în viaţă, nu? Am obţinut acest rol ca pe toate celelalte din cariera mea: în urma unui casting. Am început meseria fiind actor de teatru şi de… probe de film. Împreună cu doi colegi, mergeam la toate casting-urile din Buftea, fie că ne chema cineva, fie că nu. Aşa am luat rolul principal la ”Prea cald pentru luna mai”. Eram atît de mirat încît nici nu credeam că e vorba de mine. Ideea este că, pentru toate filmele pe care le-am făcut în viaţa mea, am dat probe peste probe.

– În afară de serial, cu ce vă mai ocupaţi? Sper că voi începe un film, o coproducţie internaţio­nală. Şi o să pro­duc un spectacol de teatru. Oricum, mă aflu în momentul în care ştiu ce vreau şi ce îmi place să fac, chiar dacă de-a lungul timpului m-am ocupat cu o mulţime de alte lucruri.

– Cu ce fel de lucruri? După ’90, am intrat în afaceri cu un ate­lier de fibră de sticlă. Am renunţat după doi ani, pentru că nu aveam nimic în co­mun cu mediul de afaceri. Nu regret însă, pentru că atunci cînd faci ceea ce nu-ţi place înţelegi mai bine ce vrei. Ulterior, am dezvoltat un proiect educaţional, care însă mi-a fost mai aproape de suflet şi continuă şi azi. E în domeniul dezvoltării personale şi are 16 module. Cele mai interesante sînt taberele de vară pentru copii, în diverse locaţii, unde dimineaţa facem diverse ateliere. În această vară, eu şi echipa am avut 3000 de copii care s-au înscris pe site-ul www.arted.ro şi au venit la astfel de cursuri. Scos cu miliţia de pe plajă

– Să revenim la film. Al cîtelea rol a fost ”Declaraţie de dragoste”? Al treilea. Din fericire, nu mi-a plăcut ce am făcut acolo la momentul acela. Abia terminasem facultatea şi visam să joc în filme mari, în drame. Îmi doream să fiu Nikita Mihalkov, nu un puşti îndrăgostit. Am revăzut de curînd filmul şi parcă mă uitam la o altă persoană, dar mi-a plă­cut. Mi-am văzut stîngăciile! Farmecul ino­cenţei e greu de egalat, chiar dacă te dezvolţi ca actor.

– După acel succes fenomenal, cum era cînd mergeaţi pe stradă? În primul rînd, în anii ’80 nu prea avea nimeni expunere. Pe stradă, eram asaltat. Din fericire, nu m-am luat în serios la momentul respectiv, altfel aş fi fost în mare pericol. Mă aflam la Costineşti şi mă duceam spre Constanţa, la aeroport. Am pierdut avionul. Era o puzderie de oameni care îmi cereau autograful. Am ieşit cu miliţia de pe plajă. Cînd dădeam autografe, nu mă limitam la a-mi scrie numele, ci compuneam mai multe rînduri. Şi aşa era şi mai multă lume în jur. Apoi, cînd a fost premiera în oraşul meu natal, Iaşi, nu numai că cinematograful era ticsit, ci şi piaţa din faţă. Cînd am ajuns la microfon, nu am ştiut ce să spun şi am oftat. Toată lumea a aplaudat îndelung… Ce vreau eu să spun? Pe de-o parte, acest succes a pus în umbră tot ce am făcut ulterior. Pe de altă parte, nu a mai trebuit să cîştig publicul. În piesele de teatru pe care le-am jucat, nu trebuia să mă zbat prea tare să cîştig oamenii din sală. Oricum mă plăceau. Mi-am văzut de meserie fără dificultăţi. ”Mioara m-a cucerit cu ochii şi cu francheţea”

– Nu pot să nu vă întreb ce v-a plăcut prima oară la iubita dvs., Mioara Mantale? Ochii şi francheţea. Prima oară, ne-am văzut la întîlnirea ieşenilor, care are loc în fiecare marţi din lună, într-un club din Bucureşti. La un moment dat, am observat că e mai mult decît o simplă cunoştinţă.

– De ce sînteţi reticent să vorbiţi despre ea? Nu sînt. Nu am ascuns această relaţie. Ieşim în public. Locuim împreună. Nu avem nimic de ascuns. Dar nu mi se pare în regulă să dau un interviu şi să mi se pună întrebări doar despre relaţia noastră.