Â…Cu bune intenții

Să spui despre un film de Ridley Scott că e un eveniment mi se pare banal. Să spui despre un film de Ridley Scott că entuziasmează vizual mi se pare previzibil. Să spui despre un film de Ridley Scott că-i o catastrofă mi se pare exagerat. Să spui despre un film de Ridley Scott Că-i o capodoperă mi se pare riscant…

Kingdom of Heaven ar trebui, teoretic, să încheie ciclul epico-istorico-grandios pe care tot Scott l-a readus în actualitate la momentul Gladiator. Am avut de atunci parte și de Brad Pitt pe plajă, și de Lancelot prin pădure, și de Colin Farrell blond și chiar și de elfi și hobbiți prin extensie – când lungești sosul nu mai are gust. Bașca, e cât se poate de normal ca genul des-pomenit să reintre în hibernare în nota liric/hibernală cu care se încheie filmul lui Scott.

Kingdom of Heaven are exact aceeași alură picturală pe care Scott marșează de la Dueliștii încoace deși, de data asta, simți că regizorul vrea să atragă mai puțin atenția asupră-i. În fond, cadre care altora le-ar mănca o lună din viață lui Scott și ies fără efort, pentru simplul motiv că nu știe să filmeze altfel.

Kingdom of Heaven a fost înjurat de unii că-i blând cu creștinii, de alții că-i milos cu musulmanii, și de cei mulți că n-are tupeul să dea cu toți de pământ. Dacă tot și-a ales un subiect rușinos (cruciadele) într-un moment controversat (dați drumul la știri) putea să aibă mai mult curaj, zis-au criticii – mie îmi pare că naivitățile filmului pot fi trecute cu vederea tocmai datorită contextului politic actual. Un film de 2h30 și 140 de milioane de dolari care îndrăznește să spere e deja mult.

Kingdom of Heaven a fost așteptat de mai toată lumea ca un nou Gladiator, dar filmului îi lipsește sclipirea de geniu (arena însângerată, spectatorii isterici) și furia din ochii unui Russell Crowe – junele Orlando Bloom e corect, dar nu convinge. Filmul e parțial salvat de o pleiadă anglo-saxonă (Jeremy Irons, David Thewlis, Liam Neeson, Ed Norton) care dă impresia că crede sincer în rezultat, și e ușor sabotat de un love story (grație ravisantei” Eva Green) relativ plat. Finalmente, Scott ratează (superb, ce-i drept) calificarea în grupa filmelor mari, fiindcă se ambiționează când nu trebuie și frânează când ți-e lumea mai dragă.

Vorba cântecului, iadul e pavat…


Andrei Cretulescu