Actorul Taylor Kinney din serialul „Pompierii din Chicago” ar putea fi pompier în realitate!

 

Este un tânăr ambiţios, care îşi iubeşte locul de muncă. Crede în ceea ce face şi se implică în asta până la abandon.

 

 

– De ce este atât de stresat Severide?

 

Nu cred că este stresat. Nimeni nu recunoaşte că e stresat… este bine şi rău în acelaşi timp. Niciunul dintre noi nu admite că e o persoană rea. Cred că a avut câteva conflicte de ordin personal, ca oricine altcineva, şi că se descurcă cu ele cât de bine poate, iar uneori eşuează.

 

 

Foto: Diva

 

 

– Care este cea mai mare provocare în a crea acest personaj pe micul ecran?

 

Nu ştiu dacă e cea mai mare provocare, dar îmi plac mult cascadoriile. Când eram mic, asta voiam să fac. Credeam că actorii sunt extratereştri (râde). Şi că nu am nicio şansă de a deveni unul. Nu ştiam că asta e meseria oameniloraflaţi de cealaltă parte a ecranului. Aşa că la început voiam să mă fac cascador. Credeam că pot face asta. Îmi plac motocicletele şi îmi place să sar de la înălţime. Aşa că unul dintre cele mai dificile aspecte ale acestui rol a fost cum ne descurcăm cu tot echipamentul şi cum portretizăm persoanejele într-un mod onest şi realist, astfel încât când treci pe lângă o staţie de pompieri aceştia să iasă şi să vrea să-ţi strângă mâna, nu să-ţi spună că faci ceva greşit. Să păstrezi integritatea, asta e ideea. Este o provocare să rămâi veridic, fie că este vorba despre a coborî pe o clădire sau a mânui o anume unealtă într-o anume situaţie, în orice situaţie, când salvezi pe cineva de pe un acoperiş sau când pur şi simplu o ţii în mână. Contează mult limbajul corporal şi mă pregătesc mult în această privinţă – pentru a dobândi mici nuanţe, mici indicii legate de cum s-ar comporta un pompier. Stăm mult timp alături de ei la secţii, mergem des cu ei în misiune şi ne-au devenit prieteni foarte buni. Aşa că am cules de la ei multe amănunte şi trăsături de caracter. Asta a fost cea mai mare provocare. Pentru că atunci când începi un rol, porneşti aproape de la zero. Te pregăteşti, te pregăteşti şi iar te pregăteşti şi apoi îi dai drumul, spui poveşti. Dar speri că atunci când o faci, o faci bine.

 

 

– Taylor, eşti vreodată speriat înainte de a filma anumite scene?

 

Nu aş spune chiar speriat. Simţi adrenalina sau măcar simţi intens ceea ce faci, pentru că vrei să o faci bine şi în siguranţă (râde). Deci ai nevoie de multă documentare când faci cascadoriile astea.

 

 

– Până acum ţi-ai făcut singur cascadoriile?

 

Da, fac orice pot, între anumite limite de siguranţă. În episodul 6 sau 7, mergem la locul unui accident pe un acoperiş. Este vorba despre acoperişul unei biserici, doi muncitori sunt în pericol, noi trebuie să-i salvăm şi am construit ceva pe platouri, alt acoperiş, de pe care am filmat scenele de close-up. Asta te ajută la filmări să intri în atmosferă, să poţi apropia camerele de filmat şi să poţi manipula altfel lucrurile. Eu eram acolo suspendat. Dar pe acoperiş, în ziua când s-au filmat cadrele foarte largi, nu eram. E un acoperiş înclinat şi aveau nevoie de un singur cadru. Aş fi filmat şi eu, dar cred că nivelul de risc era ridicat şi (râde) nu m-au lăsat să filmez. Dar am lucrat la acoperişuri când eram adolescent, nu mă deranjează înălţimile.

 

– Te-ai rănit vreodată la filmări?

 

Nu. Nu-mi aduc aminte să mă fi rănit vreodată.

 

 

Foto: Diva

 

 

– Întreb asta pentru că scenele de urmărire sunt foarte intense.

 

Da, dar nu e cazul. Şi trebuie să înţelegi că se pune mare accent pe siguranţă la filmări. Ştiu că trebuie să arate într-un fel scenele şi pare foarte riscant ce facem noi, dar avem o echipă minunată de oameni care au grijă de asta. Cascadorii noştri şi coordonatorul lor ţin foarte mult la siguranţăă. Aşa că avem discuţii despre asta înainte de a filma. Nu facem nimic la nimereală. Deci e foarte sigur totul. Nu cred că m-am rănit vreodată. Poate să fi alergat în echipament complet şi să fi căzut, să mă fi lovit la genunchi sau să-mi fi rănit orgoliul, dar atâta tot.

 

 

– Cum ţi s-a schimbat părerea despre pompieri de când joci acest rol?

 

Îi apreciez mult mai mult. Cred că oricând ai acces direct la o experienţă de orice fel – fie că este vorba despre o altă carieră, un sport sau viaţa unui sportiv – poţi să stai în tribună, să aplauzi un boxer în runda a şaptea şi să-i spui să-şi ţină garda sus, dar până când nu intri în ring, nu vezi cum e după trei runde, cât de obositor e, asta îţi schimbă percepţia. Când îmbraci tot echipamentul ăsta şi poţi să spui toate poveştile astea, apreciezi mult mai mult ce fac oamenii ăştia şi sacrificiul lor. Chiar se sacrifică. Mulţi dintre ei lucrează 24 de ore şi apoi au 48 de ore libere. Şi formează o comunitate, o familie, sunt camarazi foarte apropiaţi. Dar în acelaşi timp îşi riscă vieţile. Deci dacă au acasă copii, o soţie sauun soţ, nu pot şti niciodată când vor fi sunaţi şi vor fi chemaţi la un incendiu foarte periculos.

 

 

– Preferi vampirii sau pompierii?

 

Nu ştiu. Dacă le-aş putea combina pe ambele, ar fi… (râde), aş fi un erou vârcolac-pompier, ar fi ceva. Am apărut în serialul „Jurnalele vampirilor” şi mi-a plăcut mult acel personaj şi acea distribuţie. Este complet opus personajului pe care îl joc acum, dar la fel de distractiv.

 

 

– Îţi place faptul că filmezi în Chicago?

 

Iubesc oraşul Chicago. Chicago e un personaj în sine însuşi. Nu cred că am avea acelaşi serial şi aceeaşi chimie între actori şi în cadrul poveştilor pe care le spunem dacă nu am filma în Chicago. 

 

 

– „Pompierii din Chicago” are o distribuţie preponderent masculină. Vă certaţi vreodată din pricina orgoliilor uriaşe?

 

În mod ciudat, nu. Nu este neapărat ciudat, dar chiar ne înţelegem foarte bine. Formăm un fel de familie surogat. Mulţi dintre noi nu sunt din Chicago, ne-am mutat aici din L.A. sau New York.Sunt câţiva actori care sunt de aici, dar mare parte dintre noi sunt din alt oraş. Aşa că este bine să ai pe cineva alături. Ne întâlnim mereu, nu avem motive să nu o facem. Dacă am fi filmat în altă parte, unde unii dintre noi aveam familie şi prieteni, să ne întâlnim după filmări ar fi fost o obligaţie. Aşa că suntem foarte norocoşi că ne înţelegem bine cu toţii.

 

 

– Cum ţi s-ar părea dacă producătorii ar invita-o pe Lady Gaga să aibă un rol cameo în serial?

 

No comment (râde).

 

Foto: Diva

 

 

– Semeni cu personajul pe care îl joci?

 

Da. După ce primeşti un scenariu, ca actor cauţi ceva cu care rezonezi, ceva care te face să simţi că poţi întruchipa acel personaj. Aşa că da, sper că semăn cu el. Şi am mai spus-o deja, apar şi alte provocări. Dar când am primit scenariul pentru episodul-pilot din „Pompierii din Chicago”, mi s-a părut foarte interesant. Este un personaj care mi se pare că seamănă multor oameni, din diverse domenii (fie că vorbim de nivelul de trai – ridicat sau scăzut), de diverse vârste şi din diverse locuri ale ţării. Chicago e un oraş minunat pentru a spune poveştile astea, dar există oameni care sunt pompieri voluntari sau plătiţi în toată ţara şi în toată lumea, care fac asta din pasiune. Iubesc meseria asta şi vor să-şi ajute semenii la nevoie. E minunat să ai cum să le spui poveştile.

 

 

– Acest rol te epuizează fizic, asta e clar. Dar emoţional cum e?

 

Depinde. Avem scenarişti minunaţi. Scenariile au fost foarte interesante şi mereu altele. Nu e mereu acelaşi ton, nu avem poveşti liniare. După un episod în care avem 2-3 scene, urmează unul în care mergem la faţa locului, la un accident şi ajutăm pe cineva. Scenele astea sunt greu de filmat, fizic vorbind, dar vine şi aspectul emoţional. Dacă ai scene centrate pe un personaj sau scene în care doi oameni de ceartă, e cu totul altceva. Eşti alături de cineva şi apare conflictul, pe care trebuie să-l rezolvi. Te implici emoţional, dar ţi-ai asumat asta, face parte din viaţă. De asta suntem aici, ca să spunem aceste poveşti. 

 

 

Foto: Diva

 

 

– Ai putea fi vreodată pompier în realitate?

 

Cred că dacă m-aş pregăti multă vreme, m-aş vedea făcând asta, sigur. Da, sigur, aş putea.