Acasa… la Azil

An de an, în pragul iernii, autoritațile administrative, medicale și polițienești consemneaza creșterea numarului persoanelor care cauta un refugiu. Doar ca orașul nu poate oferi adapost tuturor. Pe 50 de locuri ale Azilului de Noapte „concureaza” sute de nefericiți.

Mirajul azilului

Oradea este, din 2001, între primele orașe din România cu un azil de noapte. Poate parea paradoxal, dar acesta e „un semn de civilizație într-o societate ce respecta ființa umana, oricum s-ar întruchipa ea”, dupa cum spune Ferencz Istvan , administratorul stabilimentului de pe strada Gutenberg.

De 3 ani, Ferencz este martor ocular al degradarii a mii de oameni care au înnoptat ori locuiesc permanent aici și încearca sa convinga factorii responsabili de necesitatea extinderii acestui tip de asistența sociala.

Problema s-a acutizat. Daca la început ASCO efectiv îi vâna cu Poliția prin oraș, de o vreme oamenii strazii își reclama cu disperare dreptul de azil. Cifre: în vara anului trecut, Azilul a adapostit 694 de persoane, iar în iarna 2.668. De trei ori mai mult! Cele 44 de paturi au fost suplimentate adesea cu înca 20, pliante, fara însa a putea face fața suprasolicitarii.

Fauna umana

Azilanții ajung aici dupa anchete medico-sociale girate de Administrația Sociala, care încearca sa stavileasca cerșetoria și vagabondajul. Numai în primele 10 luni ale acestui an au fost adunate de pe strazi 1.090 de persoane. Doar 113 sunt oradeni, și numai ei au dreptul sa fie cazați în Azil.

Fiecare, cu povestea lui. Cei mai mulți erau, cândva, oameni la casele lor, însa felurite drame i-au aruncat într-o condiție subumana.

Petru Paina, de pilda, a muncit ca zidar, pâna când, printr-o inginerie imobiliara, cineva a pus stapânire pe casa moștenita de la parinți. Dupa doi ani pe strazi, a fost spitalizat pentru amputarea picioarelor degerate și, apoi, instalat în Azil. Are o pensie de 2,5 milioane, din care lunar achita 450.000 cazarea la Azil.

Goana dupa zile

Iernarea a devenit un vis fierbinte pentru oamenii strazii, iar azilul – singura garanție de reușita. Ajunși aici, boschetarii sunt deparazitați, primesc un pat și dulapior, au femeie de serviciu și spalatorie. Pot sta cât e nevoie. Trebuie doar sa-și poata plati „cazarea” (15.000 de lei pe zi) și sa respecte regulile casei: nu alcool și nu scandal! Ziua, cei în putere ies în oraș, unii chiar la munca, iar seara revin la cina calda pe care le-o ofera Fundația Ecclesia Mater.

Iarna aceasta, „competiția” pentru un pat în Azil va fi mai mare ca oricând, spune directorul ASCO, Ionel Vila. Iar soluții nu vede, decât îndepartate. Întreaga politica sociala a statului ar trebui schimbata, astfel încât asistența sa nu se rezume la cazare și hranire. Iar la nivel local s-ar cere un centru medico-social și un azil accesibil oricarei persoane fara adapost, indiferent de starea de sanatate ori de localitatea de proveniența.

Evident, pe orice boschetar îl lasa rece dificultațile „cu care se confrunta” instituțiile de care depinde. Alegerile, apropiatele sarbatori, concediile, toate îi sunt straine. Neputând ieși din prizonieratul propriului destin, un asemenea om traiește, de acum, cu o singura obsesie, ca într-un alt regn: sa vina primavara!

Neputința pe linie

Un caz emblematic pentru ineficiența instituțiilor sociale s-a petrecut în seara de joi, 18 noiembrie. Gasind în plin centrul Oradiei un copilandru de 10 ani învinețit de frig, adormit direct pe trotuar, un om de afaceri strain și interpretul sau au sunat la Salvare.

Primul apel a fost taxat drept gluma, iar la al doilea dispecera a aruncat un: „Ce atâta tambalau? Ca el sunt sute!”. Sosita la fața locului, Ambulanța a cerut sa fie chemata Poliția, dar când a venit, patrula parea mai interesata de afacerile strainului.

Totuși, polițiștii au luat copilul rebegit, ducându-l la Primarie. Aici, ofițerul de serviciu a explicat ca puștiul nu poate fi internat fara analize la centrele de plasament, fiindca îi poate îmbolnavi pe ceilalți. Când s-a mai dezmorțit, baiatul a explicat ca sta în Baile 1 Mai.

Cum polițiștii nu au voie sa paraseasca orașul, strainul l-a dus cu un taxi pâna la Poliția Felix, de unde doi agenți au binevoit sa-l duca acasa. Parinții rromi susțineau ca puștiul fugise de o saptamâna, iar acesta riposta ca fusese trimis la cerșit.

Goana pe „lanțul slabiciunilor” instituțiilor a durat de la ora 23 pâna dimineața, la 2. Strainul a tras concluzii amare: ca funcționarii sunt și indiferenți, și nepregatiți, iar sistemul doar mimeaza grija fața de niște persoane care nu au alta vina decât de a se fi nascut în saracie.

Spitale-azil

Azilele și caminele sociale nu sunt singurele așezaminte râvnite de oamenii strazii. Între aceștia, o categorie speciala o alcatuiesc suferinzii de boli cronice. Parasiți de familii sau pur și simplu singuri pe lume de-o viața, ei nu pot nici sa fie ținuți în spitale, pentru ca bolile lor (cel mai frecvent TBC și hepatita) nu reprezinta urgențe medicale, dar nici sa fie azvârliți în șanțuri.

Pentru ei exista așa-numitele centre medico-sociale, create anul trecut prin restructurarea unor spitale orașenești. În Bihor exista cinci: la Valea lui Mihai, Sacueni, Salonta, Nucet și Popești, totalizând 304 paturi. „Insuficient!”, diagnosticheaza dr. Marius Pârcioaga , adjunct la Direcția de Sanatate Publica.

„Pe lânga cei internați, alți 110 oameni așteapta eliberarea unui pat”, spune responsabilul sanitar, care apreciaza ca Bihorul ar trebui sa aiba 1.500 de locuri în centrele medico-sociale.

O alta soluție sunt așezamintele fundațiilor religioase. În Oradea, se disting caminul „Sf. Martin” și cel al Fundației „Consistoria Efrem Beniamin”, iar la Ciuhoi funcționeaza unul pe lânga Fundația „Crucea Alba”.

Adrian Criș
[Bihoreanul]