Câte-un pic-nic-nic, până n-o mai rămânea nimic!

Că întotdeauna, atunci când plecăm de acasă, ne-am asigurat că luat doar strictul necesar astfel pe lângă două corturi, „că dacă se strică unul”, am mai luat patru saci și două saltele pneumatice de dormit.

[…] Ajunși cu o mică întârziere, de patru ceasuri, pentru că „chiar așa, n-ai mers 10 ani și acum mă grăbești!”, la locul unde avem să ne petrecem următoarele 18 ore, am început să descărcăm, iar pe la patru după-masă ne-am apucat să întindem cortul, operațiune extrem de simplă, astfel că în nici două ore am reușit să intersectez cele două bețe pentru suport și să ridic coliba.

[…] A doua zi dimineață am plecat la pescuit de unde m-am întors cu o poză în care m-am imortalizat singur cu un superb exemplar de aproximativ 100 de grame, pe care l-am găsit mort pe mal și mi l-am agățat în undiță să le fac în ciudă chitroșilor ăia cu care eram.

Citește întreaga povestire, în „Jurnalul unui român în State, în criză și în budă”, pe kmkz.ro