Exerciții de gandire pozitiva

Dan C. Mihailescu

„Declarație de iubire”, volumul publicat anul trecut de Gabriel Liiceanu, a venit ca o descarcare și ca o revolta. Despovarare de admirația, recunoștința, prietenia și chiar iubirea purtate în tacere ani de-a randul și care s-au cerut dintr-o data varsate în pagina.

Revolta mai mult sau mai puțin conștienta fața de imensa masa resentimentara ce copleșește la ora de fața mentalul romanesc, face și desface ierarhiile, motiveaza otravitor majoritatea acțiunilior individuale și personalizeaza pana la isterie instituțiile.

Ura de clasa, subminarea generala, abulia invidioasa, toata aceasta „odisee a ranchiunei” determina spectaculoase coagulari insulare (de la cartierele „franțuzești” pana la oaze de spiritualitate precum Stavropoleos ori Muzeul }aranului Roman), dar și, cum sa spun, autoirigarea patetica a eului reflexiv.

Jurnalul de acum* este în esența un intensiv exercițiu de gandire pozitiva. Apropo de ura de clasa, iata ce noteaza la 22 august 2002 Liiceanu: „Cu cat ura care se strange în jurul tau e mai mare, cu atat sensul vieții tale este mai bine conturat. Daca e adevarat ca orice ura de moarte întalnește la capatul ei triumful cuiva, atunci la noi poți sa obții lesne apoteoza” (346).

Daca începutul se dezlanțuie sub semnul depresiei, cu teribila revelație a eșecului filosofic și a im-posturii existențiale („de fapt, fusesem pregatit pentru a nu ști cine sunt”, 26), finalul este o vindecare, fie și vremelnica, din autoconvingere și autocontrol constructiv: „Trebuie, cu orice preț, sa ma simt bine în pielea mea. Acesta este imperativul suprem al unui om care vrea sa faca ceva cu viața lui” (278).

Între cele doua începuturi, omul se înșira și se deșira cu surprinzatoare fervori de ecorșeu, confine, pana la un punct, cioranienei pasiuni de exfoliere a propriilor slabiciuni: „fiind melancolic și depresiv, în ciuda exuberanțelor periodice și a unor înclinații ludice evidente, tot ce am încercat sa fac, susținut și pe termen lung, mi-a fost bruiat de umori insuportabile” (29); „mi-a lasat moștenire (fiul meu, n.n.) un enorm capital de culpa prin desparțirea parinților, care s-a petrecut înainte de nașterea lui; (Â…) nu l-am îmbaiat cand avea cateva luni, nu i-am cunoscut rasul de prunc fericit, nu m-am jucat cu el, nu i-am vegheat bolile copilarieiÂ…” (82, 91) etc.

Dar sa ne înțelegem: dincolo de ușa interzisa nu ajunge nimeni. Sa nu cumva sa credem ca Jurnalul lui Liiceanu este o salba de lamentari și dezvaluiri stupefiante. Nu. Dimpotriva, dupa cele cateva formule ce dau iluzia spovedaniei unui învins a la Jean-Baptiste Clamance, luptatorul, neîmpacatul, puternicul, ba chiar și pamfletarul crunt care este (la o adica) Liiceanu trage ușa dupa el și trece la exerciții de gastronomie ludica (p. 77, 151, 246, 353 ș.u.), de ludica filosofieÂ… coregrafica (153 ș.u.), exerciții de dispreț (Adrian Paunescu, C.V. Tudor, Marius Tuca, dar și un Ion Baieșu „beat cui” și provocator la modul jegos, 348).

Exerciții de pedagogie noiciana cu tinerii Bogdan Minca, Sorin Lavric, Catalin Cioaba (151, 246), exerciții de admirație și profunda tandrețe, aproape filiala, greu de banuit sub platoșa zimțata a autorului (paginile cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca).

Exerciții de persuasiune editoriala rapid transformata în portretistica atașanta (cazul Vlad Zografi, 299) sau optimism autoreflexiv (scena cu Vera și Milan Kundera, 272-277, marele iubitor care „îmi seamana”).

Exerciții picturale cu scene antologice, precum ospațul dat de Mircea Dinescu (210 ș.u.), unde fostul exilat pe-o boaba de piper sfarșește prin a-l înghesui cu o damigeana de zaibar pe președintele Iliescu, scena cu telefonul ascultat de tovarașuÂ’ Bratucu, de vizavi (49 ș.u.) și pranzul oferit la hacienda doctorului Irinel Popescu (353).

În sfarșit, exerciții de sinceritate dubitativa, esențiale, de acum înainte, pentru orice definire a lui Gabriel Liiceanu: „drama mea, ca sa zic așa, destinala este ca întalnirea cu Noica, pe cat de benefica mi-a fost în plan cultural, pe atat de nefasta mi-a fost în planul vibrației de ființa.

Jurnalul de la Paltiniș a reprezentat, paradoxal, prima razbunare nevrotica fața de o tutela (Â…). Fondul meu nevrotic se razvratea tocmai scriind o carte în care, cu ajutorul iubirii, îl suprimam pe Noica în calitate de instanța culturala represiva” (292, v. și suita de presupoziții generate de întrebarea: ce-ar fi fost daca îl întalneam pe Cioran și nu pe Noica?Â…).

Opiniile Monicai Lovinescu despre interbelicul romanesc la 2002 (p. 267), judecarea judecaților cartaresciene despre Noica (66) sau verdictul de la 289 („durerea mea în ce-l privește pe Andrei Pleșu: nu m-a lasat niciodata sa înțeleg ca ar ști cine sunt”) merita o atenție aparte. Chiar daca ușa ramane interzisa, intrarile suntÂ… aiuritor de posibile.

*) Gabriel Liiceanu, „Ușa interzisa”, Editura Humanitas, 356 pag.

ZIARUL DE DUMINICA (publicatie a Ziarului Financiar)