Bulldog

Este una dintre putinele rase emblematice pentru o natiune. Daca îi întrebi, multi englezi vor spune ca Pointerul, prima rasa omologata international, este marea mândrie a chinologiei lor, prin eleganta formelor si comportamentului sau, acesta fiind corespondentul canin al gentleman-ului englez.

Cu toate acestea, „din afara” se vede altfel, si unii sustin, cu destula dreptate, ca Bulldogul ilustreaza cel mai bine spiritul britanic si este un simbol chiar mai sugestiv decât traditionala figura a lui John Bull. Si evolutia lui – de la fioros animal de lupta, la calm, vesel si „civilizat” câine de companie – este foarte asemanatoare cu transformarile survenite, de-a lungul secolelor, în mentalitatea si civilizatia britanica.

Când istoricii unei rase încep sa vorbeasca despre originea acesteia, intra într-un adevarat hatis de ipoteze si speculatii. Exceptie de la regula fac rasele create în ultimul secol, cum ar fi, de exemplu, Cesky Terrierul, rase pentru care se cunoaste exact „procesul tehnologic” în urma caruia au fost elaborate.

În rest, cu cât este rasa mai „batrâna”, cu atât mai mult stabilirea originilor ei trebuie sa se bazeze, inevitabil, pe informatii care, în multe cazuri, nu pot fi confirmate ori sunt contradictorii. În plus, din datele problemei fac de multe ori parte si rase care au existat cândva, dar acum sunt disparute, ceea ce complica si mai mult lucrurile.

Acesta este motivul pentru care capitolul privind originile majoritatii raselor începe cu „se pare caÂ…”, „exista o teorieÂ…” sau „nu se cunoaste exact cumÂ…”, si asa va ramâne pâna când studiile genetice ne vor spune exact cine pe cine are drept stramos si care este vârsta aproximativa a fiecarei rase. Atâta doar ca s-ar putea sa avem niste surprizeÂ…

În ceea ce priveste Bulldogul, nu gresim nici daca spunem ca este o rasa foarte veche, nici daca afirmam ca este destul de „tânar”: asa cum arata el astazi, aproape ca nu mai seamana deloc cu Bulldogul de la jumatatea secolului al XIX-lea, moment când s-a început selectia moderna a rasei, dar, pe de alta parte, Bulldogul de acum 150 de ani era o rasa care exista deja de mai multe secole.

Când vorbim despre istoria lui, trebuie sa începem prin a sublinia ca Bulldogul este un câine molossoid de talie medie, creat în Insulele Britanice. În Anglia exista foarte vechea traditie de a creste câini masivi, de tip molossoid (stramosii Mastiffului), folositi de macelari.

Si aceasta deoarece se observase ca, atunci când vitele erau alergate bine înainte de taiere, carnea lor devenea mai frageda, iar molosii aveau si forta si curajul sa înfrunte taurii. Acum apare întrebarea cum ajunsesera molosii antici, originari din Asia, pe teritoriul Insulelor Britanice.

Cel mai probabil au fost adusi de negustorii fenicieni, în secolele de dinainte de Hristos, de îndata ce triburile celtice i-au folosit în luptele duse împotriva legiunilor romane invadatoare. O dovada a faptului ca molosii existau pe teritoriul britanic înainte de cucerirea romana ar fi, de exemplu, lucrarea Cynegeticus, scrisa de Arrian în anul 130 d.Hr., în care se pomeneste si despre câinii mari si fiorosi ai celtilor.

Interesant este ca Arrian constata scaderea „puritatii” acestor câini, drept rezultat al numeroaselor împerecheri cu alte rase de talie mai mare sau mai rapide. Sigur ca acestea sunt doar dovezi conjuncturale, dar, în absenta unor date stiintifice, au meritul de a aduce concluzii logice asupra începuturilor molosilor britanici.

Ceea ce se stie cu siguranta este ca originile Bulldogului sunt indisolubil legate de luptele între câini si tauri – bull baiting (de unde si denumirea rasei) – care se organizau în Anglia înca din Evului Mediu timpuriu. Apoi, în 1272, s-a adoptat o lege care prevedea ca Mastiffii, adica molosii de talie mare, nu puteau fi crescuti decât de catre nobili.

Unii chinologi au gasit o explicatie idilica pentru motivele acestei hotarâri: legea fusese data din dragoste si grija fata de acesti câini mari, deoarece doar nobilii aveau conditii materiale sa îi poata hrani asa cum trebuie. Ca si cum dragostea si-ar gasi cumva loc atunci când este vorba despre câini care erau aruncati în arena pentru a se lupta, pe viata si pe moarte, cu tauriiÂ…

Motivatia este mult mai „pamânteana”: nobilii conducatori nu mai puteau accepta ca acesti câini mari si puternici, eficienti ca niste arme, sa fie lasati în mâna oamenilor de rând. Drept urmare, orasenii s-au „reprofilat” pe cresterea molossoizilor de talie mai mica, dar la fel de combativi, asa numitii „Mastiffi de categoria a doua”, despre care se spunea ca, în lupta, mentineau priza chiar cu pretul vietii.

În secolul al XIV-lea, acestora li se spunea Bold Dogs, apoi Band Dogs sau Bandogge, asa cum putem citi, de exemplu, în 1576, în notele doctorului Caius (medicul reginei Elisabeta I) sau, zece ani mai târziu, în Descrierea Angliei, scrisa de William Harrison.

Apoi, în foarte scurt timp, s-a împamântenit denumirea de Bulldogs. Luptele între câini si tauri ajunsesera atât de populare în timpul domniei reginei Elisabeta I, încât multe orase rezervasera o anume zi a saptamânii pentru desfasurarea acestor spectacole sângeroase care, în conformitate cu mentalitatea britanica a epocii, erau considerate un mod agreabil de a petrece timpul, chiar un sport (uneori erau chiar denumite sports).

Si nu era vorba doar despre distractie, caci se puteau câstiga bani buni din pariuriÂ… Începând cu secolul al XVIII-lea, concomitent cu debutul revolutiei industriale, pentru a creste interesul publicului, aceste sports au fost diversificate: câinii nu mai luptau doar cu tauri, ci cu tot felul de animale salbatice.

Publicul care venea sa parieze sau doar sa „caste gura” la masacre cuprindea toate paturile sociale, dar era alcatuit, în primul rând, din locuitorii suburbiilor citadelelor industriale în formare. Diversificarea despre care vorbim a dus si la aparitia rats killing matches, adica „partide” de ucis sobolani.

Pentru a fi mai performanti în acest „sport”, Bulldogii acelor vremuri, care erau mai înalti si aveau capete mai mici decât cei de astazi, au fost încrucisati cu Terrieri, în special cu Old English White Terrier (acum disparut), rasa care a stat si la baza obtinerii Bull Terrierului si Staffordshire Bull Terrierului.

Treptat, pe la începutul secolului al XIX-lea, opinia publica engleza a început sa faca presiuni asupra oamenilor politici cerând interzicerea luptelor între animale. Demersul a fost încununat de succes în 1835 când, printr-un Act of Parliament, aceste competitii sângeroase au fost declarate ilegale.

Evident ca interdictia nu a reusit sa puna total capat luptelor, dar a avut drept rezultat aproape imediat încetarea confruntarilor între câini si animale mari, deoarece pentru asa ceva era nevoie de arene spatioase, usor reperabile de oamenii legii.

În schimb, partidele de ucis sobolani contra-cronometru, precum si luptele între câini au continuat sa se desfasoare clandestin, în arene amenajate în berarii si taverne sau în grajdurile de la periferia oraselor. Cu toate acestea, în câtiva ani, ca urmare a înaspririi pedepselor date contravenientilor si, evident, a cresterii gradului de civilizatie al populatiei, luptele de câini si-au pierdut popularitatea.

Una dintre consecinte a fost ca aproape nimeni nu mai avea interes sa creasca Bulldogi, astfel încât, pe la jumatatea secolului al XIX-lea, rasa ajunsese în pragul disparitiei. Salvarea a venit odata cu cresterea brusca a gustului publicului pentru nou „inventatele” expozitii canine.

Câtiva iubitori ai rasei (majoritatea oameni fara mari posibilitati financiare) au continuat sa creasca Bulldogi, dar încercând sa-i transforme în câini de companie, adaptati vietii în familie. Astfel au obtinut, progresiv, un nou Bulldog, de talie mai mica (adica mai „economic”), cu un caracter mult mai putin „belicos”, fiind usor de socializat, si, mai ales, având un aspect ciudat, insolit, chiar caraghios, care facea senzatie în expozitii.

Paradoxul este ca acesti crescatori, în nici doua decenii, nu numai ca au reusit sa salveze de la disparitie o rasa care aproape nu mai interesa pe nimeni, dar au si înfiintat, în 1860, Philo Kuon (Prietenul Câinelui) – cel dintâi Club de rasa din istoria chinologiei universale. În acelasi an a fost redactat si primul Standard al rasei.

Si totusi, ramâne un semn de întrebare: cum a ajuns Bulldogul modern la forma actuala, atât de diferita fata de look-ul pe care l-a avut câteva secole. Daca privim tablourile si gravurile reprezentând Bulldogul care lupta cu taurii în arene, vedem un câine total diferit: cu aspect mai „normal”, mai înalt pe picioare, cu osatura ceva mai subtire, cu cap mai mic si bot mai lung.

Istoricul Wynn scria, în cartea pe care a publicat-o în 1886, ca Bulldogul si Mastifful Englez au origini comune. Acelasi lucru era afirmat si de americanul Hugh Daziel, în 1889. Dar nimeni nu explica, în mod oficial, care a fost „reteta” obtinerii Bulldogului actual. Cei mai multi specialisti cred ca Pugul (Carlinul), adus din Asia prin secolul al XVI-lea, a jucat un rol foarte important.

Într-adevar, datorita taliei si, mai ales, datorita formei capului sau, este aproape sigur ca Pugul a fost rasa cu care a fost împerecheat Bulldogul de la jumatatea secolului al XIX-lea, pentru a se ajunge, dupa 30-40 de ani de selectie, la aceasta schimbare radicala.

Caracteristici
Astazi, trecutul lui de câine de lupta a fost de mult dat uitarii. Nici macar legiuitorii germani, care au inserat în „nomenclatorul” câinilor cu potential agresiv si rase disparute de circa un secol, nu l-au bagat în seama la alcatuirea acelei liste.

De altfel, chiar daca îsi etaleaza clar caracterele morfologice de molossoid, ne este greu sa ni-l închipuim în postura de câine „belicos”, gata sa sara la bataie cu primul confrate care îi iese în cale. O avea el un aer fioros, dar, când îl privim, ne duce cu gândul mai degraba la un caraghios personaj de desene animate, ridicat pe labele din spate, umflându-si pectoralii si batându-se cu pumnii în piept!

Sub masca lui de „persoana” flegmatica si blazata, se ascunde o minte ascutita, capabila sa elaboreze cele mai neverosimile strategii pentru a-si atinge scopurile. Faimoasa este postura lui de câine care, subit, devine surd. Este complet surd daca îl chemam si el nu are chef sa vina, daca îi cerem sa coboare de pe fotoliu sau ori de câte ori îi dam o comanda pe care el nu catadicseste sa o ia în seama.

Si aspectul de câine greoi si molâu ne pacaleste: Bulldogul este, de fapt, plin de viata, cu un spirit viu si are un curaj legendar, fiind chiar un bun paznic, atent la tot ce se petrece în jur. Chiar daca nu este agresiv fara motiv, nici nu se lasa „calcat pe bataturi”. Prin selectie, crescatorii au reusit sa-l transforme într-un adorabil câine de companie.

Dar nu un câine oarecare si nici pentru oricine… În primul rând pentru ca este un câine care costa destul de scump, costul de achizitie al unui pui fiind mult peste medie. Apoi, deoarece pentru a avea o buna relatie cu Bulldogul tau trebuie sa-l întelegi si sa te adaptezi modului sau de viata.

Daca sunteti o persoana sportiva, orientati-va catre alta rasa! Va însoteste bucuros la plimbare în parc, însa nu este genul de câine care sa se tina dupa dumneavoastra când faceti jogging si suporta deosebit de greu caldura. Apoi, este o rasa total neindicata pentru un stapân foarte energic, sau pentru o familie cu o viata agitata.

Putem spune ca principalele lui trasaturi de caracter sunt calmul si discretia. Un calm britanic perfect. Din tot trecutul de câine combatant el a pastrat, însa, orgoliul. Este sensibil si suporta greu jignirileÂ… Dar nu va îngrijorati: nu va întârzia sa va dea de înteles ca l-ati jignit si nu va ezita sa va întoarca spatele pentru restul zilei.

Daca este în toane bune, se joaca bucuros câteva ore, apoi se retrage sa se odihneasca, deoarece pentru el cea mai placuta „activitate” este motaitul pe canapea, de unde îl veti auzi, din când în când (sau mai tot timpul), sforaind. Unii proprietari sunt chiar exasperati de obiceiul lui de a dormi neverosimil de multe ore în sir.

Se comporta minunat cu copiii si stie sa faca pe oricine sa se simta excelent în compania lui, amuzând asistenta cu talentul lui de clovn. Pentru cei care îl cresc cu dragoste si întelegere, este un adevarat prieten care-si iubeste mult stapânii, îi admira, îi respecta si îi întelege, chiar si atunci când se întorc de la serviciu prost dispusi.

Educatia lui nu ridica probleme speciale, dar trebuie sa va atragem atentia asupra încapatânarii lui iesite din comun si asupra talentului cu care stie sa va „santajeze”, sa va faca sa-i acceptati toate capriciile. Este sensibil, nu va accepta metodele dure de dresaj si se poate stresa usor.

Înca de când este mic, trebuie socializat corect si obisnuit cu schimbarile de ambianta si de atmosfera. În educarea lui trebuie sa dati dovada de fermitate si sa stabiliti ierarhia corecta, de la bun început, deoarece, în „adolescenta”, nu putini sunt Bulldogii care îsi testeaza stapânii pentru a le gasi punctele sensibile.

Probleme de sanatate
Agresivul si agilul luptator al secolelor trecute a fost înlocuit cu „varianta” prietenoasa, dar mai putin „functionala” a aceluiasi câine. Drept rezultat, Bulldogul de astazi are multe probleme medicale.

În acest context, primul sfat pe care vi-l putem da este ca, atunci când va cumparati un pui de Bulldog, sa va orientati catre un veterinar care cunoaste problemele specifice ale rasei. Un alt sfat important este sa va cunoasteti bine câinele si sa-i faceti zilnic o „revizie”, astfel încât sa va puteti da seama când ceva nu este în regula si, în consecinta, sa puteti actiona imediat ce apare o problema.

Desi exista rase care au mai multe tare ereditare decât el, Bulldogul este recunoscut pentru nenumaratele lui probleme de sanatate transmisibile genetic. Cazurile de displazie de sold si cele de maladia cotului sunt destul de frecvente.

În ceea ce priveste ochii, cele mai dese afectiuni sunt inflamarea glandelor lacrimale, entropionul si ectropionul. Bulldogul poate suferi si de multe boli ale pielii, principalele fiind acneea, eczemele, micozele, alergiile diverse si demodecia. În plus, unii pui se nasc cu diverse malformatii grave, cum ar fi hidrocefalia, bolta palatina deschisa, spina bifida si hipoplazia traheala.

Cele mai spectaculoase dintre maladiile ereditare frecvent întâlnite în cadrul rasei sunt insuficienta cardiaca si stenoza pulmonara. Din fericire, în multe cazuri, Buldogii banuiti a avea una dintre aceste probleme cardio-respiratorii sunt absolut sanatosi, atâta doar ca, datorita botului „înfundat” în fata, cu stop foarte pronuntat, respira foarte zgomotos si cu aparenta dificultate.

Totusi, fiind maladii care pun în pericol viata animalului si având incidenta importanta în cadrul rasei, multe dintre Cluburile de Bulldog au în vedere introducerea testelor specifice. Clubul elvetian, de exemplu, este pe punctul de a definitiva, în colaborare cu Facultatile de Medicina Veterinara, un test radiologic pentru depistarea stenozei pulmonare.

Pe de-alta parte, Clubul de rasa din Franta a introdus pentru obtinerea calitatii de reproducator un Test de Aptitudini Naturale. Acest examen cuprinde o parte de testare a caracterului (verificarea stabilitatii comportamentale, a emotivitatii si a socializarii exemplarului, precum si supunerea si atasamentul fata de stapân – trasatura obligatorie a caracterului rasei) si un test de miscare si anduranta.

Pentru aceasta a doua parte a examenului, exemplarul este evaluat de trei arbitri, pe parcursul unui traseu de minimum 150 m, în forma de triunghi echilateral – o latura la pas, una în trap si a treia în galop. La sosire, oboseala excesiva, caracterizata prin respiratie foarte zgomotoasa si limba cianozata (albastruie), este motiv de excludere de la reproductie.

Fara a fi vorba despre o maladie ereditara, nasterea dificila este, poate, cea mai importanta problema a rasei. Daca o femela de Bulldog este corect conformata în ceea ce priveste cerintele Standardului, ea nu va putea, în general, sa nasca normal.

Desi sunt si cazuri fericite – femele tinere, sanatoase, atletice, în buna conditie fizica – medicii recomanda ca, de la bun început, sa se opteze pentru operatia cezariana. Cele mai frecvente probleme care apar la nastere, putând sa duca la moartea mamei si a puilor, sunt lipsa contractiilor si dimensiunile prea mari ale puilor.

Daca mai punem la socoteala si faptul ca, în perioada în care mama se reface dupa operatie, este uneori necesar ca puii sa fie hraniti cu ajutorul sondei esofagiene, este clar ca reproducerea Bulldogului trebuie lasata în seama persoanelor cu multa experienta si este o „aventura” total nerecomandabila începatorilor.

Întretinere
Hrana puiului de Bulldog trebuie sa fie de buna calitate, preferabil preparata industrial. Multi crescatori îsi hranesc Bulldogii cu alimente industriale pentru pui, pâna la vârsta de 18-24 luni. Este recomandabil ca hrana zilnica a adultilor sa fie împartita în doua mese, dimineata si seara.

Unii specialisti în nutritie sustin ca din hrana Bulldogului trebuie sa fie excluse produsele din soia (ulei, faina de soia etc.). Bulldogul poate deveni obez, de aceea cantitatea si continutul hranei trebuie sa fie în acord cu vârsta si cu nivelul de activitate fizica „prestata” de câine (afirmatie valabila, de altfel, pentru orice rasa).

Pentru a nu-i deforma mersul, care, si asa, nu este prea sprinten, unghiile trebuie taiate o data la doua saptamâni, puiul fiind obisnuit de mic cu aceasta operatie. Blana va fi periata de cel putin trei ori pe saptamâna, pentru a îndeparta parul mort si a facilita aerisirea pielii. Folositi o perie deasa, din par natural, si o manusa speciala de cauciuc.

În aceste conditii, nici nu va fi nevoie sa va spalati câinele decât foarte rar. La baie, protejati urechile cu tampoane de vata, pentru a împiedica patrunderea apei. În loc de sampon pentru câini, multi prefera sa foloseasca ouale crude (nu usuca pielea).

Dupa baie, uscati bine interiorul urechilor, curatati ochii si ungeti, usor, narile în interior cu un pic de vaselina. De altfel, urechile si narile trebuie „inspectate” saptamânal si curatate de secretiile în exces.

Cu vârsta, Bulldogul are tendinta sa faca tot mai numeroase riduri ale pielii, pe fata, pe gât si la baza cozii. Aceste cute împiedica aerisirea normala a pielii, în ele stagneaza grasime si murdarie, rezultând probleme dermatologice (eczeme, micoze etc.).

În functie de specificul pielii exemplarului, uneori este suficient sa curatati cutele de doua ori pe saptamâna, dar, în alte cazuri, operatia trebuie efectuata zilnic. Cel mai bine este sa folositi servetele umede pentru bebelusi (formula care contine lanolina si aloe).

Puteti utiliza si o cârpa moale, îmbibata cu apa în care ati pus un pic de sampon pentru câini, dupa care clatiti bine (cu aceeasi cârpa, spalata bine cu apa) si uscati ridurile cu o alta tesatura absorbanta. Este esential sa va asigurati ca pliurile au fost bine uscate. Daca observati ca în interiorul cutelor pielea este foarte uscata sau, dimpotriva, cam „zemoasa”, adresati-va medicului.