Berner Sennenhund

Chiar daca pâna mai acum câtiva ani chinofilii nu-l prea bagau în seama, Buvierul de Berna nu este o rasa „tânara”. Sunt istorici care afirma ca unii câini de munte asemanatori lui existau în zona Alpilor Elvetieni înca din epoca romana. În munti, existenta câinilor puternici si „îndesati” era o necesitate.

Timp de secole, elvetienii si-au folosit rasele autohtone pentru mânatul vitelor la pasune si pentru paza fermelor, iar exemplarele cele mai puternice erau înhamate la carucioarele care transportau laptele si brânzeturile.

Desi astazi exista patru rase de buvieri elvetieni, pâna la sfârsitul secolului al XIX-lea toti acesti câini purtau acelasi nume – sennenhunde, în traducere câinii vacarilor. Cele patru rase s-au dezvoltat în regiuni diferite, ale caror nume îl poarta acum, iar unul dintre numitorii lor comuni este faimoasa roba tricolora.

Dupa cum am spus, abia în a doua jumatate a secolului al XIX-lea chinologii au început sa se intereseze de buvierii elvetieni. La acea vreme, Elvetia avea, ce-i drept, doar o rasa recunoscuta, dar era vorba despre o mare vedeta, Saint Bernardul, pe lânga care buvierii erau niste „rude sarace de la tara”. Albert Heim, arbitru si crescator de Terra-Nova, a fost primul care s-a ocupat de repertorizarea liniilor de buvieri.

La îndemnul si sub îndrumarea lui, un grup de treizeci de amatori au început sa se ocupe de selectia câinilor de cireada din cantonul Berna. Printre cele mai reusite exemplare erau cele crescute în zona catunului Dürrbach, asa ca prima denumire a rasei a fost Dürrbacheler. În 1907, doctorul Heim redacteaza primul Standard al rasei si, un an mai târziu, propune adoptarea denumirii Berner Sennenhund.

Terra-Nova, multumim
Pasionatii crescatori de la începutul secolului al XX-lea aveau de rezolvat problema lipsei de omogenitate a efectivelor Buvierului de Berna. Deseori se observau diferente de talie, de osatura si de dispunere a culorilor. Clubul de rasa fusese creat în 1907, dar crescatorii nu reuseau sa se puna de acord asupra conformatiei… nasului Buvierului de Berna!

Ce se întâmplase? S-a observat ca doua dintre cele opt exemplare prezentate la Lucerna, în cadrul primei expozitii de Club, aveau o particularitate anatomica: pe linia superioara a nasului, silonul median era foarte marcat, aratînd ca un „sant” care, practic, despica trufa în doua parti simetrice.

Câtiva crescatori din cadrul Clubului s-au entuziasmat, considerând ca aceasta particularitate este o caracteristica nemaivazuta în lumea raselor canine si trebuie musai conservata! Abia dupa lungi discutii si multa bataie de cap, doctorul Heim a reusit sa îi convinga ca, în realitate, nu era vorba despre o caracteristica de rasa ci, dimpotriva, despre o malformatie congenitala, deseori însotita de prezenta asa-numitului „bot de iepure” si de o grava deformare a boltei palatine. În final, s-au pus cu totii de acord si „nasul crestat” a fost declarat defect de excludere de la reproductie.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, situatia Buvierului de Berna era foarte precara: ramasesera doar putine exemplare, din prea putine linii de sânge, astfel încât crescatorii ajunsesera într-un punct mort. În plus, chiar daca reusisera sa omogenizeze caracteristicile morfologice ale septelului, ramâneau înca multi câini cu comportament atipic, în special prea fricosi. Aceasta problema importanta s-a rezolvat printr-o întâmplare: o femela de Berner a fost montata accidental (sau cel putin asa a sustinut proprietarul) de catre un mascul de Terra-Nova.

Puii rezultati din aceasta „mezalianta” semanau foarte mult cu Terra-Nova, dar aveau marcajele albe tipice rasei mamei lor. Desi erau „bastarzi”, ei au fost înscrisi în Cartea de Origini a Clubui de Buvieri de Berna si au fost împerecheati, la rândul lor, numai cu Buvieri. Masculul Alex, rezultat din a treia generatie, a devenit, în 1956, campion al rasei, considerat prototipul Berner Sennehundului modern, si si-a lasat puternic amprenta asupra rasei, fiind tatal a nu mai putin de 51 de cuiburi!

Un ursulet irezistibil
Daca s-ar înfiinta concursuri pentru titlul „Cel mai dragalas pui”, Bernerul ar fi, cu siguranta, printre câstigatori. Puii acestui buvier sunt ghemotoace de blanita semanând cu niste irezistibili ursuleti de plus, pe care cu greu te poti abtine sa îi iei în brate. Dar, atentie: odata luat în brate si dus acasa, ghemotocul creste rapid, transformându-se într-un „tânar” de circa 70 cm si 55 kg! Femelele sunt ceva mai mici, având o talie ideala de 60-63 cm, la o greutate de vreo 45 kg.

Secretul popularitati crescânde pe care rasa a înregistrat-o în ultimii ani este „combinata” dintre aspectul „mortal” al puilor si caracterul minunat al adultilor. În plus, si Bernerul adult este un câine frumos si impozant: mare, dar armonios si elegant. Nu trebuie sa fie nici greoi, nici prea usor, spatele lui este drept, mebrele musculoase si bine angulate. Capul este puternic, dar are o expresie bonoma, subliniata de ochii cu privire blânda.

Dintre buvierii elvetieni, el este singurul care are blana lunga, dar pastrând coloritul tricolor caracteristic „familiei”. Fondul robei este negru intens. Marcajele de foc sunt prezente pe obraji, deasupra ochilor si pe toate cele patru membre. Petele albe care completeaza aceasta „uniforma” obligatorie au o distributie stricta: zona alba continua pe gât si pe piept, pata alba regulata si simetrica pe frunte, care coboara ca o dunga pe linia nasului si se largeste pe bot, simetric, în jurul trufei.

Este foarte bine daca exista si „botosei” albi pe labe precum si un smoc alb în vârful cozii. Încrucisarea cu Terra-Nova a avut rezultate benefice si asupra caracterului Bernerului, rezolvând problemele existente anterior. Astazi, Bernerul, datorita „calificarii” lui de câine de cireada, trebuie sa fie un paznic plin de calm si echilibru, care avertizeaza dar nu ataca.

Chiar daca are un bun simt al proprietatii, el va încerca sa îndeparteze intrusii prin simpla lui aparitie, iar daca „neinvitatul” insista, va fi latrat cu voce putenica. Însa, odata ce stapânul apare si primeste oaspetele, Bernerul nu are nici un resentiment fata de noul sosit, ba chiar ajung repede buni prieteni. Deoarece a devenit un câine de familie, stabilitatea caracterului sau este un foarte important element în selectia reproducatorilor.

Bunatatea si toleranta lui trebuie sa se manifeste nu numai asupra membrilor familiei, ci si în relatia cu oamenii, în general, precum si fata de celelalte animale. Fie ca este vorba despre gainile si pisicile vecinilor, ori despre caii de pe pasune, trebuie sa fie „civilizat”, calm, aproape indiferent.

Adora copiii, le tolereaza orice obraznicie, dar, asa cum am spus de nenumarate ori, indiferent cât de blând este câinele, copiii nu vor fi lasati nesupravegheati în compania animalului, caci accidentele se pot întâmpla chiar si atunci când patrupedul este animat doar de bune intentii.

Buvierul de Berna este un câine foarte atasat si devotat stapânilor si doreste permanent sa fie util. Din acest motiv, este excelent ca auxiliar în terapia persoanelor cu handicapuri psihice ori loco-motorii. Tot datorita blândetei si inteligentei lui, este tot mai des folosit si drept ghid pentru nevazatori, mai ales în SUA.

Si nu putine sunt exemplarele antrenate pentru activitatile de salvamont. Desi nu este un câine foarte sportiv si energic, participa bucuros la Agility. O alta disciplina mai noua, dar cu care Bernerul este familiarizat de secole, este tractiunea: câinele, înhamat la un mic vehicul, trebuie sa traga încarcatura respectiva pe un traseu anume, la indicatia stapânului sau.

Chiar daca îndeplineste cu bucurie toate aceste sarcini, Buvierul este cel mai fericit atunci când se afla alaturi de stapânul pe care îl înconjoara cu dragostea lui, dar fara sa-l agaseze. Exclus, deci, sa-l lasati singur în casa multe ore în sir ori sa-l exilati într-un padoc în curte!

Ati înteles, deci, ca Buvierul de Berna poate fi câinele de familie ideal pentru cei care prefera „gabaritul depasit”. Evident ca pentru aceasta este obligatoriu si sa fie corect educat, cu fermitate si blândete, caci un câine atât de mare si puternic, oricât ar fi el de bine-voitor, nu trebuie lasat de capul lui.

Pretul succesului
Asa cum s-a întâmplat cu multe alte rase, cresterea popularitatii nu a întârziat sa-si arate coltii. Piata a fost invadata de pui produsi de pseudo-crescatori, de asa numitii „înmultitori de câini”, carora putin le pasa de calitatea puilor rezultati din „fabricile” lor, atâta timp cât au câstig. Drept urmare, a crescut alarmant numarul cazurilor de displazie de sold, de maladii oculare ereditare si, mai ales, Bernerul a ajuns sa detina un trist record: cel mai mare procentaj de cazuri de displazie de cot.

Efectele nefaste ale popularitatii s-au remarcat si în privinta stabilitatii caracterului si comportamentului populatiei de Buvier de Berna, aparând iarasi exemplare prea fricoase, ba chiar cazuri de câini agresivi. În asemenea situatii, celor care doresc un pui de rasa nu le ramâne decât o singura arma: informatia.

Exclus sa cumparati un pui fara sa-i vedeti parintii (preferabil pe viu, caci din poza nu le observati comportamentul), fara sa va asigurati ca acei parinti au fost arbitrati, verificati si nu au grad important de displazie.