Vorba lui Engels

În comparație nu doar cu marile capitale europene, ci și cu acelea medii sau (mai) mici, Bucureștiul are un numar infim de teatre. Pe deasupra, numarul spectacolelor noi care se produc în fiecare stagiune în aceste instituții este, și el, mic: o scena care da la iveala șase-șapte noutați într-un an teatral face figura de excepție. Desigur, excepția nu garanteaza excelența. Ramane fapt, totuși, ca exista teatre care, fara a beneficia de vreo speciala atenție din partea zeilor finanțatori, le întrec în harnicie pe favoritele „ordonatorului de credite”.

În traducere libera: deși nu capata o subvenție mai „grasa”, Teatrul „Nottara”, de exemplu, cu doua sali, scoate pe stagiune un numar dublu de premiere fața de Teatrul „Bulandra”, de exemplu, tot cu doua sali. Asta nu înseamna ca (toate) spectacolele de la „Nottara” sunt mai bune ori, macar, la fel de bune ca (toate) spectacolele de la „Bulandra”. Dar, daca parinții materialismului dialectic vor fi avut dreptate macar într-o singura formulare, poate ca din acumularea cantitativa se va naște, într-o zi, și saltul calitativ. Mai știi?

Deocamdata, Teatrul „Nottara” a mai acumulat doua premiere. Cea dintai este, de fapt, o co-producție cu teatrul din Buzau: Capul de rațoi de George Ciprian, „patronul” instituției buzoiene. G. Ciprian (1883-1968) a ramas în istoria teatrului romanesc ca actor și autor, deși opera sa dramatica a trezit suspiciuni în privința paternitații, cele doua piese importante – Omul cu marțoaga (1928) și Capul de rațoi (1940) – nefiind însoțite decat de vreo doua altele, frapant inferioare.

În plus, stransa prietenie a autorului cu suprarealistul Urmuz, mort (prin sinucidere) în 1923, a adancit banuielile de… împrumut. Capul de rațoi e o piesa stranie, singulara, în dramaturgia romaneasca, prin subiect și stil: patru prieteni – Ciriviș, Macferlan, Balalau și Pentagon – încearca sa traiasca nonconformist (de pilda, locuind într-un copac) într-o societate hiperconformista.

În sunetul replicilor, expresionismul anilor ’20-’30 se lasa ușor recunoscut, „adulterat” însa de o constanta adiere suprarealista. Totodata moderna și anacronica, statica și dinamica, piesa e foarte greu de pus în scena; prin 1970, o montare a lui David Esrig, la Comedie, a fost, se pare, un eșec.

Razvan Dinca, tanar regizor și director al teatrului din Buzau, a dorit, dupa toate aparențele, sa puna în scena nu doar textul ca atare, ci și istoria lui (de pilda, finalul sugereaza sinuciderea lui Ciriviș, personaj reprezentandu-l, conform dramaturgului, chiar pe Urmuz) și sa le confere eroilor statut de simbol. Rezultatul este însa ca fermecatorii vagabonzi devin un soi de comentatori morocanoși ai realitații din jur care, prin contrast, apare mult mai „colorata” și mai vie.

Nici decorul Liei Dogaru nu servește cauza spectacolului, caci faimosul copac e o construcție urata și greoaie, ce le impune actorilor trasee incomode, pe care aceștia se mișca ezitant. Emil Hossu (Ciriviș), George Alexandru (Macferlan), Cristian Șofron (Pentagon) și Ion Haiduc (Balalau) încearca sa fie simpatici și dezinvolți, dar eforturile lor nu depașesc acest stadiu.

Dimpotriva, fac figura onorabila dand contur ferm unor caractere abia schițate Valeriu Preda (Dacian) și, mai ales, Sorin Cociș (Inspectorul). Victoria Cociaș și Lucian Ghimiși, jucand fiecare mai multe personaje episodice, conving și amuza. Alternand în rol, veteranii Petrica Popa (sarbatorit, la premiera oficiala, pentru 50 de ani de activitate pe scena de la „Nottara”) și Ion Siminie pun un accent pitoresc în spectacol. Un spectacol pe care n-aș putea sa-l rezum într-un cuvant, caci nu e prost, fara însa a fi bun; este, îmi vine sa zic, rau „apucat”.

Simplu de caracterizat nu e nici spectacolul lui Felix Alexa cu Leonce și Lena de Georg Büchner, cea de a doua premiera de la „Nottara”. Și aici avem de-a face cu o piesa grea. Foarte tanarul ei autor (cand a scris-o, prin 1836, ajunsese în cel de-al 23-lea an din cei 24 pe care i-a trait) a „altoit” pe scheletul unui basm tipic – un prinț și o prințesa, sortiți de parinți unul altuia, fara sa se cunoasca, fug în lume pentru a scapa de nunta impusa, dar se întalnesc întamplator și se îndragostesc fulgerator -, cu multa ironie, meditații despre viața, dragoste, politica, societate.

Piesa a fost montata, nu-s nici 6 luni de-atunci, și de Alexandru Dabija, la Odeon; acolo devenea excesiv de „intelectuala”. Felix Alexa se pastreaza mai aproape de esența ei ludica, nereușind, totuși, sa-i restituie integral pe scena farmecul indicibil: exista, și aici, senzația de filozofare goala, care dilueaza tensiunea și compromite ritmul.

Elegant ca imagine vizuala (scenografia: Diana Ruxandra Ion) și pregnant ca expresie sonora (grație muzicii Adei Milea, executata „pe viu” de Romulus Chiciuc și Gabriel Spahiu), spectacolul se sprijina temeinic pe evoluțiile impecabile ale „secunzilor” Razvan Vasilescu (Valerio, confidentul lui Leonce) și Ada Navrot (Guvernanta Lenei), îi pune bine în valoare pe Alexandru Repan (Regele), Ioana Calota și Alexandru Jitea, dar ramane dator tocmai în privința protagoniștilor.

Sau invers – caci Gabriela Crișu (Lena) și foarte fragedul Bogdan Florea (Leonce) nu au gasit „cheia” prin care, descifrandu-și satisfacator eroii, ar fi deschis și orizontul întregii montari. Știu totuși, din experiențe anterioare, ca spectacolele lui Felix Alexa „cresc” cu timpul, inclusiv sub aspectul interpretarii actoricești. Așadar, ramane cum am vorbit: mai așteptam.

Alice Georgescu
Ziarul de Duminica (publicatie a Ziarului Financiar)