Cairn Terrier

Ceea ce ne frapeaza în primul rând la el este mutrița savant ciufulita, cu sprâncene stufoase, care-i umbresc ochii malițioși. Aerul vioi, șmecher și simpatic îi reflecta perfect personalitatea.

Cairnul este unul dintre membrii „clanului scoțienilor”, alcatuit din cei cinci Terrieri de talie mica, originari din Scoția. Unii spun ca, daca nu ar fi existat Westieul, Cairnul ar fi ajuns, în locul acestuia, mare vedeta. Tot ce se poate, caci acest micuț are toate atuurile pentru a cuceri inima oricui.

Originea acestui „scoțian” este destul de misterioasa. Nimic surprinzator, în țara fantomelor și a legendelor! În limba celta, cuvântul cairn înseamna movile formate din pietre și pamânt. Prezente înca din epoca bronzului, se credea despre ele ca îi ghideaza pe calatori, anunțând teritoriile locuite de zeitați. Aceasta credința a fost preluata de romanii care au cucerit insulele britanice și care au început sa-și îngroape morții lânga aceste aglomerari de bolovani.

Tradiția a evoluat de-a lungul secolelor și calatorii au început sa puna și ei pietricele lânga mormintele romane, cu gândul sa obțina protecția spiritelor celor disparuți. Apoi, acest obicei a fost uitat, iar cairns au devenit repede un adapost ideal pentru vulpi, mai ales ca puțini câini le puteau urmari printre bolovani fara sa a se rani. Cu excepția unui câine mic și vânjos, cu labele scurte și cu blana bogata, adica exact așa cum era stramoșul Cairn Terrierului.

Și se pare ca, începând cu Evul Mediu, mai ales în insula Skye, situata în vestul Scoției, acest tip de câine a fost crescut și utilizat pentru vânatoarea de vulpi. Crescut, dar nu neaparat selecționat, cel puțin nu în sensul pe care îl dam astazi cuvântului selecție. Și aceasta deoarece, pentru un bun câine „de vulpi”, cele mai importante „repere” erau talia redusa, curajul și forța mușcaturii.

Îndeplinind aceste condiții de baza, stramoșii actualului Cairn puteau vâna ore în șir, fara sa oboseasca și fara ca „avântul” sa le fie influențat de frig sau ploaie. Vânjoși și cu picioare scurte, ei se puteau deplasa cu ușurința prin galeriile vulpilor. Apoi, când „inamicul” era descoperit, câinele îl „convingea” sa iasa din vizuina, ajungând în bataia puștii.

Prin intermediul nobilimii scoțiene, stramoșii Cairn Terrierilor au fost promovați la celelalte curți europene. Pe atunci, tipul lor de câine era numit white doggies, dar, pe insula Skye, începând de prin secolul al XVII-lea, clanul McLeod of Drynoch a selecționat propriile linii, mai apropiate de caracteristicile Cairnului actual. Cu toate acestea, abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea apar, în literatura britanica, primele descrieri ale unor câini suficient de asemanatori Cairnului din zilele noastre.

Tipul modern era, practic, fixat înca din 1850, iar prima apariție oficiala a unui exemplar „în carne și oase” (plus blana) s-a produs în 1860, la expoziția din Inverness (în nordul Scoției).

Micul nostru câine scoțian avea deja o mare popularitate în țara lui natala (de exemplu, ca suprema consacrare „pe plan local”, Cairnul a fost ales, în 1875, drept mascota a echipei de crichet din Aberdeen). Totuși, recunoașterea rasei de catre Kennel Clubul englez a fost anevoioasa. Catre sfârșitul secolului al XIX-lea, ținându-se cont de originile lui, era numit Skye Terrier cu Par Scurt.

Aceasta denumire a generat o disputa care a durat cincizeci de ani! Crescatorii de „adevarați” Cairn Terrier refuzau sa amestece varietațile și negau orice relație de rudenie a Cairnului „adevarat” cu Skye Terrierul. În ceea ce privește Kennel Clubul, acesta nu vedea cu ochi prea buni recunoașterea înca unui Terrier originar din insula Skye: aratând cam zburlit și neîngrijit, era oare Cairnul demn sa fie integrat în „clubul” destul de elitist al Terrierilor scoțieni? Nu era o treaba prea ușoara! Mai ales ca ceilalți membri ai „clanului scoțienilor” i-o luasera binișor înainte.

Skye Terrierul intrase, înca din 1842, în grațiile reginei Victoria. Scottishul era arbitrat separat începând cu 1875. Cu un an mai târziu, își facuse apariția oficiala și Dandie Dinmont, iar Westie a fost recunoscut în 1906. Pâna la urma, datorita perseverenței iubitorilor acestei rase, Cairn Terrierul a fost recunoscut și el de catre Kennel Club, dar abia în 1912.

În umbra Westieului
Literatura chinologica engleza considera Cairn Terrierul drept cel mai vechi dintre vermin killers (câini pentru vânarea daunatorilor de talie mica). Calitatea parului, temperamentul și insistența agresiva de care da dovada în cautarea daunatorilor fac din el unul dintre cei mai eficienți Terrieri.

De-a lungul secolelor, morfologia lui a suferit schimbari importante. La început, Cairnul era mult mai „scurt pe labe” decât acum, adica semana foarte mult cu un Basset paros (evident, fara a avea masivitatea osoasa a Basseților). Cu timpul, talia lui s-a stabilizat în jurul a 30 cm, iar ca format se situeaza undeva între longilinul Scottish și patrațosul Westie.

Și în privința popularitații, Cairnul este „undeva între”. În anii ’20, adica la un deceniu dupa ce rasa fusese recunoscuta de Kennel Club, englezii repertorizasera numai 141 de exemplare, în timp ce Scottishul se pregatea sa devina o mare vedeta (în special peste ocean).

Astfel, Cairnul a ramas în umbra Scottishului pâna prin 1950, moment dupa care a început sa fie din ce în ce mai apreciat de public. Apoi, la sfârșitul anilor ’80, s-a lansat „goana dupa Westie”, micuțul ghemotoc alb devenind una dintre cele mai mari vedete canine. Aparent paradoxal, imensul succes al „varului” nu s-a repercutat negativ asupra Cairnului. Rasa și-a pastrat o popularitate constanta și a fost ferita de efecte nefaste ale celebritații.

Întreținere
Are nevoie de bune „porții” de mișcare și iubește plimbarile lungi: veți obosi înaintea lui! Dar, tocmai pentru ca are un temperament vesel și zburdalnic, nu trebuie neglijata educația lui. Pentru propria lui securitate este obligatoriu sa-l învațați sa vina la chemare și sa execute comenzile elementare (NU, ȘEZI, CULCAT).

Se adapteaza perfect în apartament, cu condiția sa îi asigurați plimbari dese și regulate. Coabiteaza fara probleme cu alți câini, dar va fugari cu multa „aplicație” pisica vecinilor. Nu prea suporta sa stea mult timp singur, se simte exclus din haita și uneori interpreteaza singuratatea drept o pedepsa. Iata un aspect la care trebuie sa va gândiți bine înainte de a va lua un Cairn. Sau oricare alt câine…

Blana lui bogata și zburlita nu pune mari probleme. O periere saptamânala este suficienta și nu e necesar sa fie trimat mai des de o data pe an. Nici toaletajul pentru expoziție nu este prea „savant”. În fine, trebuie sa fiți atenți la dinții Cairnului dumneavoastra, caci sunt predispuși la depunerile importante de tartru.

Un drac și jumatate!
Este robust, rustic, plin de energie. Orice Cairn este programat genetic pentru a fi deosebit de întreprinzator, plin de inițiativa, jucauș, dar niciodata agresiv. În plus, este un vânator pasionat și își înfrunta „inamicul” cu mare curaj, fie el vulpe, bursuc sau un biet șobolan. Cu alte cuvinte, este Terrier pâna în maduva oaselor!

În schimb, în famile, este mai degraba clovn decât vânator și își încânta stapânii cu veselia și fantezia lui. Este inteligent, plin de viața, entuziast, întotdeauna gata de joaca, ceea ce face din el un tovaraș ideal pentru copii (cine nu-și amintește de Toto, adorabilul Cairn din filmul Vrajitorul din Oz?). Vrea sa-și însoțeasca familia pretutindeni și sa participe la toate evenimentele domestice.

Alaturi de el este imposibil sa va plictisiți. Și este suficient de inteligent încât sa-și „ajusteze” comportamentul în funcție de situație. Nu va agaseaza cu dragostea lui, nu va pretinde sa îl mângâiați tot timpul. Știe sa dispara cu demnitate când sunteți prost dispus sau, dimpotriva, încearca sa va înveseleasca, daca simte ca are succes. Tot ce vrea este sa fie și el „acolo”, adica alaturi de familia lui.