Teroarea mamelor celibatare

Nu numai atmosfera terifianta, atent dozata, și radacinile japoneze ale poveștii sunt ingredientele care asigura succesul unui horror ca „Dark Water”. Mai sunt cateva elemente pentru ca succesul sa fie deplin.

Filmul nu este primul din ultimii ani care aduce în prim-plan o mama singura aparandu-și copilul aflat în pericol. „Panic Room” (2002), cu Jodie Foster, își plasa cele doua protagoniste (mama și fiica) într-o încapere stramta și claustrofobica, asaltata de trei indivizi periculoși. La toata tensiunea furnizata de povestea propriu-zisa se adaugau cateva amanunte care speculau eficient și cinic emoția spectatorului: astmul fetiței și lipsa medicamentelor, starea de surescitare și panica a femeii, zgalțiala periodica a camerei de refugiu, întunericul, izolarea, absența legaturii cu lumea și deci imposibilitatea de-a chema ajutoare.

Toate au funcționat. Succesul filmului lui David Fincher e demonstrat și de faptul ca Jodie tocmai a revenit pe ecrane, cu același rol de mama disperata, în „Flightplan”. Aici ea este pusa într-o situație de-a dreptul aberanta: trezita dupa ce-a ațipit în avion, descopera ca fetița ei lipsește de langa ea, iar personalul de zbor și pasagerii pretind ca femeia n-a fost niciodata însoțita de un copil. Situație asemanatoare cu cea traita de Julianne Moore în „The Forgotten” (2004), interpreta unei eroine careia toata lumea îi spune ca n-a avut niciodata un fiu disparut cu un an în urma într-un accident de avion. Apogeul groazei însa a fost atins de „The Ring” 1 și 2, unde personajul lui Naomi Watts se lupta cu o fantoma ucigașa care voia sa intre în mintea baiețelului ei.

Citește mai multe despre teroarea mamelor celibatare numai în