Poveștiri adevarate

Am ajuns la jumatatea lui septembrie. Publicitatea se urnește greu. Nu mai e un secret pentru nimeni, reclamele vin și ele în valuri precum programele tv. Vara nu se omoara nimeni, pentru ca n-are de ce. Pleaca omul sa-și prajeasca micii la iarba verde, îl uita Dumnezeu cu gura cascata în fața unei damigene de vin pana seara tarziu, de unde sa mai aiba putere sa înghita și doua trei ore de televizor ca-n zilele bune? Așa ca, în reluare vin și programele și reclamele. Arata pauzele noastre publicitare precum vestitele „daca doriți sa revedeți”, dupa blegele revelioane umoristice.

În primele zile ale anului, precum și-n timpul verii, daca iei pulsul publicitații te ia și pe tine cu leșin. Parca niciodata nu s-a adunat atata gunoi. De-aia ma feresc sa trag conculzii pripite. Au și advertiserii dreptul lor la odihna, ca sa poata da mai tarziu piept cu clienții ce înca-mi par, în parte, nesatui în a-și vedea produsul expus cat mai mult și cat mai mare. E o boala care se vindeca greu, mai ales daca amatorismul, evident nerecunoscut, trebuie contrabalansat cu un volum de difuzari ce concureaza uraganul Katrina.

Au trecut trei luni de-atunci și înca nu-mi iese din cap o întamplare definitorie petrecuta în deschiderea unui festival de publicitate. Unul din sponsori, caruia i s-a oferit ocazia de a vorbi cateva minute în deschiderea evenimentului, a ales cea mai nefericita varianta, dupa parerea mea. S-a suit pe scena cu propriul produs în mana, l-a ridicat în fața audienței, în marea majoritate alcatuita din publicitari și a început sa explice cat e de minunat și cum nu se poate lipsi de el nici macar la festivitatea de premiere.

Într-o seara de gala, în care niște oameni așteptau sa recunoasca varfurile creativitații, intervenția de care va povestesc a avut exact efectul unui iaurt expirat, îndesat cu lingura pe gat, dupa un kilogram de prune mancate cu pofta. Am simțit imediat nevoia de a merge la WC.

Andi Moisescu([email protected])