U2 : batrani, da’ buni!

Nu toți muritorii au parte de un concert U2 live. Așa ca, Apropo TV l-a invitat pe Mihai Dobrovolschi, fericitul posesor al unui bilet la concertul de la Viena, sa ne împartașeasca impresii de la locul faptei.

Acum vreo doua luni citeam într-o revista un editorial rautacios la adresa U2, scris de o fata. Am fost cu atât mai critic cu el cu cât aveam în buzunar deja bilete la concertul din Viena. Mai mult, cei patru irlandezi sunt trupa mea preferata de vreo 15 ani.

Cu toate astea, trebuie sa recunosc, articolul nu era o bâta-n balta în întregul lui pentru ca da, sunt batrâni, da, spectacolele nu mai au forța unui Zoo-Tv așa ca o urma de-ndoiala s-a furișat și în mine. Daca nu mai sunt… ? Și-acum va povestesc pentru a da verdictul final : concert U2, Viena, acum câteva saptamâni.

Am intrat în stadion, am stat la coada la toalete preventiv, am intrat prin tunelul lung și întunecat dupa care – lumina. Un stadion întreg aștepta de ore întregi tolanit pe gazonul acoperit cu cauciuc, care cu câte-o bere-n mâna care cu un joint în gura, începerea nebuniei.

Neștiind ca venim și noi, austriecii permisesera vânzarea berii și a unor practice pet-uri de șpriț în stadion. Am gasit niște locuri, undeva la mijlocul terenului. O obscura trupa, tratata ca atare, a deschis concertul, relaxând așteptarea întunericului. Au terminat. Ne-am ridicat de jos. Întuneric. Scena aproape goala ne arata doar câteva instrumente sclipind. Ecranele cat un bloc de zece etaje erau închise. No signal. Întuneric. Liniște.

Buuuum ! Lights go down, it’s dark ! Bonoooo! Mâini spre cer! Lumini! Laser, tata! U2, live ! Hello hello ! A place called Vertigo! încercam sa sarim într-o conserva de sardele de 100 de metri lungime. Sa dea naiba, suntem la U2 ! Unora dintre noi nu ne vine sa credem, alții i-au mai vazut.

Urmeaza Beautiful Day, aceeași atmosfera. Ecranele sunt înca nefolosite. O neliniștita senzație de gâdilat ma trimite la toaletele mobile, pe drum mai cumpar șpriț pentru toata lumea.

Când ma întorc, ecranele spun deja povești. Sometimes You Can’t Make It On Your Own. Un imens tata cu cravata se plimba pe scena. Oamenii se leagana încet, devin iarba înalta a gazonului.

Apoi urmeaza o versiune unplugged la Elevation.

Sunday Bloody Sunday! O fata beata sau mult prea high încearca sa-și gaseasca, obraznica, loc în mulțime. Observ zâmbind cum e împinsa cu coate-n gât spre marginea gazonului.

City Of Blinding Lights. Superb. Ecranele imita neoane de oraș colorate.

O fetița de vreo 20 de ani, încearca, zâmbind politicos de data asta, sa gaseasca un locșor de unde sa vada și ea scena. Micuțul șoricel este trimis, cu tradiționalele coate-n gât, la marginea gazonului.

Bono își pune o eșarfa pe ochi. CO de la Coran, steaua lui David, is, t desenat ca o cruce. Iese Coexist. Apologia înțelegerii. Jesus David Mohamed! Coexist. Mesajele politice încep sa umple ecranele.

Pe Where The Streets Have No Name sunt în delir. Declarația Drepturilor Omului curge pe display-ul central.

Pleaca. știm ca e un truc. Urlam dupa ei. Se-ntorc. Luminile pe scena se-ntețesc. With Or Without You ! Asta-i hit, toata lumea știe refrenul. 80 de mii de oameni cânta.

Apoi apare seria subliminala de mesaje de pe vremea ZooTv.

Everything you know is wrong. Bully. Are you lonely? Zeci de fraze în câteva secunde. Bullet The Blue Sky. Un avion de-al lui Bush bombardeaza ca-ntr-un joc electronic. Apare Bush pe ecran. E huiduit. Apare Chirac. E huiduit.

Ușor începe One. Zeci de mii de voci: One looove, we got to share it…

Pe monitorul central apare ochiul din piramida Noii Ordini Mondiale. O mâna îl strivește. Curajos gest când nu poți trai fara mass-media.

Concertul se termina. The End. Suntem binecuvântați.

Epilog: draga fata de la începutul articolului. Editorialul tau despre U2 are și farâme de adevar. Ba chiar, daca n-ar fi tradus de pe net și ar fi fost un pic mai pertinent ar fi fost chiar bun. Ultimele doua albume nu sunt deloc trendy ca sound. Dar tu, se pare, uiți ceva. U2 îmbatrânesc. Se calmeaza un pic. Devin puțin sentimentali. Au un pic mai multe regrete. Și, cinste lor, nu-și fardeaza ridurile. Dar Where The Streets este cea mai buna piesa din lume. Au îmbatrânit. Puteau sa ascunda asta cât mai multa vreme. Dar Bono nu e Marian Nistor.

Mihai Dobrovolschi