Tara in care nimeni nu are sa-ti dea rest

Reflectez de ceva vreme la faptul ca traim intr-o tara in care nimeni nu pare dispus sa-ti dea rest.De cate nu ati auzit formula „nu am sa va dau rest”, rostita, de cele mai multe ori, pe un ton intepat? Sau varianta si mai insolenta: „daca nu aveti, mergeti sa schimbati si pe urma veniti inapoi”?

Un cetatean care isi cunoaste drepturile de consumator ar trebui sa-i arunce inapoi marfa vanzatorului care ar avea tupeul sa-ti spuna asa ceva; pentru ca nu e de datoria cumparatorului sa aiba banii numarati fix (cu atat mai putin sa alerge el sa schimbe banii) ci e de datoria vanzatorului sa se asigure ca are marunt pentru rest.

In loc de asta noi, romanii, fie ne scocioram prin portofel fie, de mila, de sila, ne lasam jefuiti cu buna-stiinta de cele cateva mii de lei- pentru ca in spatele acestui „nu am sa va dau rest” se ascunde o invitatie la „hai, fii baiat bun si lasa-mi mie restul, ca ce mai faci tu cu cateva mii de lei?!”.

Pietarii sunt in topul celor care te jecmanesc, dar abordeaza un alt stil, mai cu staif: incearca sa te convinga sa cumperi mai mult decat vrei, tocmai pentru a fi pret rotund si a nu mai fi astfel nevoiti sa-ti dea rest. Adica: vrei sa cumperi 2 kg de cartofi sa zicem, de 8 000 de lei/kg. Inainte sa se apuce sa-ti puna marfa intrebarea care le zboara de pe buze este: punem de 20 000, sa fie 2 kile jumate? De cele mai multe ori accepti, ca te gandesti ca nu-ti strica 2 kile jumate de cartofi.

Dar ce te faci cand kilogramul costa 9 000 si ei trag de tine sa fie de 20 000? Cum masoara un cantar normal, cu greutati (nu din cel electronic) cele 222, (2) grame care ar trebui sa coste 2 000 de lei, imi spuneti si mie?

Din pacate, romanul grabit si satul de aglomeratia din piete accepta propunerea vanzatorilor, lasandu-se inselat de doua ori: o data de cantar, care oricum nu arata precis cele 2 sau 3 kg pe care vrei sa le cumperi, a doua oara de asa-zisa amabilitate a vanzatorilor, care vrand sa te scape de povara cautarii maruntului in portofel, iti ofera aceasta posibilitate, a „rotunjirii” cantitatii de marfa achizitionate.

Recunosc ca ma enerveaza cumplit subterfugiile de genul asta. Nu saracim din cateva mii de lei, dar este vorba de gestul in sine si de tendinta vanzatorilor de a-si trage clientii in piept, macar putin. Prefer sa decid eu ce si cat cumpar, nu accept sa mi se impuna o anumita cantitate numai de dragul unui ciubuc luat pe fuga si al romanescului : nu am rest, pregatiti marunt. Nu de putine ori am intors spatele acestor spertari, in numele dreptului meu de cumparator, pentru ca eu vreau sa cumpar 2 kg, nu 2 kg si 222, (2) g.

Apogeul acestor ciupeli de ocazie l-a atins asta-vara un vanzator de flori de la Universitate. I-am intins o hartie de 50 000, florile cumparate valorand 30 000 de lei.

„Va mai pun 2 fire, sa fie 50 000?” s-a bucurat el ca a prins fraierul.

Am vazut rosu in fata ochilor: incerca sa mareasca suma cu 40%! Asa ca am hotarat sa ma razbun pe el, cat pentru toata tagma vanzatorilor care nu au niciodata sa-ti dea rest.

„Nu, eu ti-am cerut 3 fire, nu 5”.

„Dar nu am rest.”

„Asta e deja problema ta, nu a mea”

„Nu va duceti sa schimbati?” a mai incercat adolescentul, gata scolit pentru viitoarea meserie.

„Asta e datoria ta, nu a mea”, am continuat la fel de impasibila.

„Dar mai bine vi le impachetez, va pun o feriga si face 50 000”, nu s-a dat urnit nici el.

„Tu nu pricepi ca eu vreau 3 fire de flori si atat? Nu vreau 5 si nu le vreau nici impachetate, vreau 3 fire si astept sa-mi dai restul, pentru ca am nevoie de cei 20 000, nu intelegi romaneste? Sau vrei sa ma duc sa cumpar din alta parte?”

Pesemne ca amenintarea asta a prins, caci micul vanzator s-a urnit sa schimbe pe undeva banii. Ultima razbunare a lui: „Dar sa va uitati putin la marfa, sa nu vina cineva”.

Nu i-am spus ca era singurul din zona care avea florile preferate ale prietenei mele si ca nu as fi avut de gand sa plec fara ele. El trebuia doar sa stie ca in fata lui e o cucoana putin sarita care vrea sa i se dea rest Â… si sa se reflecteze la faptul ca nu toti cumparatorii se lasa dusi de nas.

Cam asta e cu vanzatorii. Va ganditi probabil de ce m-a apucat brusc furia? Pai se introduce leul greu in 2 -3 saptamani si sunt convinsa ca vom avea de-a face cu un val de scumpiri, majoritatea determinate de acest „nu am sa va dau rest”. Credeti voi ca daca acum nu primim inapoi 2, 3, 5 sau chiar 10 mii de lei vom primi, de la 1 iulie, cei cativa bani? Eu ma cam indoiesc.

Iar asigurarile autoritatilor, cum ca totul va fi roz si preturile nu vor creste sunt apa de ploaie. Asa ca, dragi cumparatori, incercati sa deschideti ochii, ca altfel va deschideti pungile aiurea.

Francisca Rus