La porțile Damascului

Sa ne fereasca Dumnezeu de vremuri interesante, se spune, și probabil ca Bashar al-Assad e cel mai în masura sa confirme. Liderul de la Damasc seamana în aceste zile cu un grizzly furios, încolțit și, prin urmare, periculos, trezit din hibernarea confortabila de vânatori hotarâți sa nu plece acasa decât cu blana lui pe baț. Nu-i e bine grizzlyului nostru.

Assad e probabil cu atât mai nervos, cu cât și-a facut-o cu mâna lui, ordonând asasinarea unui politician în mare voga prin cancelariile occidentale – fostul premier libanez Rafik Hariri. Moartea acestuia a declanșat o reacție în lanț, la capatul careia s-ar putea produce o explozie fatala regimului de la Damasc și o unda de șoc care s-ar resimți prin tot Orientul Mijlociu.

Miza e imensa pentru toate parțile implicate în acest joc deo-camdata politic, care însa tinde sa devina militar. La aceasta ora, o coaliție contra naturii – druzo-musulmano-creștina – strânge rândurile în Liban pentru a-i gasi un înlocuitor premierului demisionar Omar Karami. Un politician pro-sirian care, ca și șefii sai de la Damasc, credea ca prezența Siriei în țara sa e veșnica, iar puterea – absoluta. Și care, tot ca șefii sai de la Damasc, a descoperit acum câteva zile ca s-a înșelat. În ambele situații.

Opoziția libaneza are la dispoziție un context intern și internațional fara precedent pentru a scapa de cele trei decenii de domi-nație siriana. Dar contextul nu e suficient. Ciudata coaliție are nevoie de o mobilizare exemplara și de o determinare excepționala pentru a convinge milioane de libanezi ca e capabila sa duca lupta la bun sfârșit.

Desigur, aici un mic ajutor strain ar ajuta enorm, însa e nevoie de un ca-muflaj perfect. Pentru ca Libanul are o adevarata armata imposibil de con-trolat de la Beirut – Hezbollah, grupare șiita, pro-iraniana, bine înar-mata și susținuta de Siria, care se bu-cura și de legitimitate – pentru ca își continua lupta împotriva Israelului – și de simpatie – din același motiv. Iar Hezbollah nu așteapta decât dovada a unei prezențe straine în Liban pen-tru a schimba starea de spirit a maselor, avertizându-le ca libanezii se rascumpara de la Siria, doar pentru a se vinde Occidentului. Sau, de ce nu, Israelului. Pe de alta parte, nici Siria nu se va lasa dusa cu una, cu doua. Dupa 30 de ani în care ai trait ca parazit într-o țara straina, sub pretexte hilare, e greu sa te întorci acasa și sa contempli un viitor dezolant. Caci, ce fel de dictatura e aceea care nu-și mai poate permite armament de ultima ora și buget de casa regala?

Așa ca nu e exclus ca Siria sa vrea sa recurga la un tertip – care, din pacate pentru ea, nu va pacali pe nimeni. Bashar al Assad a anunțat ca-i va retrage pe cei 14 mii de militari sirieni din Liban în câteva luni, dar n-a scos un cuvânt despre serviciile secrete ale Damascului, puternice, bogate, fara scrupule – excrescențe pe spinarea politicienilor de la Beirut, adevaratele forțe malefice care îngenuncheaza Libanul. Daca ele nu parasesc țara, libanezii nu vor putea scapa de trecutul care îi umilește și nici construi un viitor mai bun chiar decât cel pe care pareau sa-l aiba acum peste 30 de ani.

Trecând la un alt nivel și privind de sus aceasta complicata rețea de ițe siriano-libaneze, nu pot fi ignorate mâinile care le țin pe unele dintre ele. Pentru ca Siria e zona de interese di-vergente și, implicit, de confruntare, cu zâmbete crispate, între SUA și Rusia. Daca administrația de la Washington are scopul declarat de a democratiza acest bastion al tiraniei, Moscova nu are scrupule în a-l înarma sistematic.

Ultima afacere de acest gen s-a facut la mijlocul lui ianuarie, când Vladimir Putin – despre al carui creier se spune ca e tot mai permisiv la paranoia – a acceptat sa vânda Siriei rachete sol-aer din ultimele generații, care ar pune în pericol aviația straina în caz de intervenție militara și care, mai grav, ar putea ajunge la gherilele irakiene. O tranzacție pe care, spun unii, Putin ar fi aprobat-o nu atât pentru bani, cât de nervi. Liderul rus e furibund, pare-se, din cauza amestecului administrației americane în Revoluția Portocalie din Ucraina. Și nu numai.

E adevarat ca Siria nu e Ucraina și ca în Orientul Mijlociu lu-crurile evolueaza în alt ritm și dupa alte reguli, însa știm deja ca al doilea mandat al președintelui Bush are ca prioritați Iranul și Siria. Sau Iran-Siria, pentru ca legaturile dintre cele doua state sunt mai profunde decât și-ar dori administrația de la Wa-shington.

Poate ca Bashar al-Assad, care n-a moștenit statura de strateg politic a tatalui sau, înca nu reali-zeaza ce se întâmpla în lume și poate ca înca mai crede ca poate gasi un compromis favorabil lui și regimului sau autoritar. Dar e clar ca acesta este începutul sfârșitului unei ere. Vremuri interesante se grabesc catre Damasc.

Carmen Avram (jurnalist de politica externa la ProTv)