La restaurantul online, pizza poate fi virtuala

E bine sa ai Internet când ți-e foame. Intri pe site-ul restaurantului sau al pizzeriei, rasfoiești meniul cu mouse-ul și nu te mai pierzi în explicațiile chelnerului când vrei sa afli cu ce e un anumit fel, pentru ca apasând butonul „detalii” ți se deschide o fereastra cu lista ingredientelor. Cu puțin noroc, vezi și o poza cu mâncarea pe care o vrei. Însa nu aveam de unde sa știu ca ingredientul „noroc” poate juca un rol atât de important pentru a efectua (și primi) cu succes o comanda de 2 pizza.

Acum vreo doua zile, pe la amiaza, anticipând cu intuiție tipic masculina faptul ca spre seara o sa mi se faca iar foame, intru pe Internet sa vad ce oferte exista. Numele firmei nu mi-a trezit nici o suspiciune, ba dimpotriva. „Telepizza” suna bine, aș zice. Fac eu comanda online, bifez la ora de livrare ora 21.15, primesc e-mailul de confirmare, toate bune.

Dupa care plec de-acasa pe la treburi, dar spre seara ma grabesc sa ajung acasa ca trebuia sa vina comanda, nu? Am ajuns pe la ora 21. La și un sfert, ora fixata, ciulesc urechea, dar degeaba. La ușa, nici o sonerie, nici un ciocanit. Zic „ok”, poate le e mai greu sa gaseasca blocul. Dupa o jumatate de ora de așteptare – timp în care foamea mea nu voia sa înțeleaga ca în capitalism exista nu doar firme care își respecta clienții, ci și din celelalte – dau telefon sa vad ce se întâmpla.

O domnișoara candida îmi raspunde. Ma prezint, spun ca am facut și eu o comanda pe la prânz pentru ora 9 și un sfert seara și ca n-a ajuns. Replica ma da un pic pe spate: „Pai v-a sunat cineva acasa pe la 8 și ceva și n-a raspuns nimeni, așa ca nu s-a apucat înca fata sa o prepare”. Ok, dar v-am lasat și telefonul mobil în formularul de comanda, zic eu. „Da, dar noi nu sunam pe mobil”, vine raspunsul.

Pauza de perplexitate. Trag aer în piept. Ma gândesc daca ar trebui sa ma simt vinovat ca am plecat de acasa și n-am stat lipit toata ziua de telefonul fix.

Vreau sa ma lamuresc totuși, și întreb care este motivul pentru care nu suna și pe mobil. „Nu sunam”, constata ea cu aceeași siguranța cu care mi-ar fi explicat ca oamenii merg doar pe pamânt și ca n-au aripi sa zboare. N-am mai întrebat de ce nu au mai insistat macar pe telefonul fix, parea evident ca firma are reguli bine stabilite și, orice-ar fi, ei nu suna pe nimeni decât în cel mai rau caz o singura data.

Bine, zic, și ce facem în situația asta? Pot totuși sa-mi primesc comanda? „Pai da”, zice, „dar cam în 45 de minute, așa”. Conștient de faptul ca nu locuiesc tocmai în buricul orașului, întreb – sunteți sigura ca în 45 de minute? La care, ea se gândește puțin și îmi marturisește cu marinimie: „Sa zicem mai bine o ora”. Am calculat repede în gând ca o ora n-ar fi chiar imposibil pentru bietul meu stomac sa mai reziste, așa ca cedez: bine, trimiteți-mi comanda.

Pe scurt, sa n-o mai lungesc, ca destul mi s-au lungit urechile așteptând, pizza a venit dupa 2 ore, deci dupa ora 23.30, când evident ca mâncasem altceva pentru ca nu-mi imaginam ca minunea livrarii la domiciliu va mai avea loc.

Trec peste faptul ca pizza nu era cine știe ce (și asta fara sa fiu subiectiv) și mai rețin doar un amanunt.

Citez din e-mailul de confirmare a comenzii: „In functie de locatia de livrare vi se poate cere taxa de livrare: intre 23.000 si 46.000 lei in afara zonei de gratuitate”. Acum citez de pe bonul fiscal care a însoțit cele 2 pizza. „2 livrari=60.000”.

Deci cum ar veni, firma cu pricina m-a taxat de doua ori la transport pentru ca am comandat doua bucați. O practica pe care nu numai ca n-am mai întâlnit-o la alte firme concurente, dar de care nici nu am mai auzit.

Asta o fi modul lor de a-i îmbuna pe clienții la care ajunge comanda târziu sau toți clienții sunt la fel de importanți și primesc același tratament, fara discriminare?

Mihai Musatoiu, [email protected]