Când amiralul Nelson e prea sus și traficul prea pe stânga

Deși vreo patru-cinci prieteni m-au avertizat cu grija parinteasca „Sa-ți iei umbrela!”, bineînțeles ca mi-am adus aminte de ea abia în avion. M-a cuprins brusc frigul, imaginându-mi Londra așa cum o vazusem prin filme: vânt, ploaie, ceața și mașini trecând cu viteza pe partea stânga a strazii.

Frigul, ploaia și ceața le-am lasat la București și nu le-am mai gasit la Londra. Aici, vreo 10 grade în plus și un cer senin de primavara. În schimb, mașinile circulau într-adevar cu mare viteza și pe partea stânga a strazii.

Dupa câteva minute de plimbare care au implicat și doua-trei traversari de strada, cred ca m-am lamurit: englezii circula pe stânga ca sa-i amețeasca pe straini – confuzi și înspaimântați, aceștia nu mai observa ca un sandviș costa 5 lire, iar un bilet de autobuz 3 lire, și astfel cresc spectaculos încasarile din turism! E foarte simplu, nu-ți trebuie cine știe ce politici ministeriale complicate.

Totuși, englezii au aratat un dram de bunavoința fața de vizitatorii amețiți și au scris cu vopsea pe trotuare, în dreptul locurilor de traversare, „Look right” sau „Look left”, dupa caz, ca sa-ți aminteasca ca nu ești acasa la tine și ca aici mașinile pot veni absolut din orice direcție la care nici nu te-aștepți. Lucru de altfel foarte adevarat, eu am ajuns repede la concluzia ca înainte de a traversa e mai bine ma uit și în stânga, și în dreapta, și în spate.

Catinel-catinel, tot cu ochii-n patru, am ajuns și la un fel de Piața Romana a lor, pe numele autohton Picadilly Circus. Loc tradițional de întâlnire al tinerilor, în mijloc troneaza o statuie a lui Cupidon iar de jur-împrejur îți iau ochii niște ecrane video panoramice luminate și animate atât de realist încât îți vine sa te ferești și de mașinile din reclame. Mai ales daca ești stresat de experiența strazii londoneze, subiect la care aș vrea sa nu ma mai refer în acest articol, poate mai reușesc sa uit de el. În ce privește aglomerația din Picadilly Circus, trebuie sa recunosc ca „rush hour”-ul lor e mai aglomerat decât al nostru.

Daca umbrela a ramas uitata acasa, evident ca nici de harta nu m-am îngrijit prea mult. La urma urmei, ce farmec are sa vizitezi un oraș strain și celebru pe deasupra cu harta în mâna? Așa ca mi-am vazut de drum mai departe, ghidându-ma dupa dezvoltatul meu instinct de turist, aș zice eu, total la întâmplare, ar zice probabil orice ghid profesionist care s-ar fi întâmplat sa-mi urmareasca parcursul.

Cu norocul începatorului probabil, n-a durat mult și am ajuns în celebra Trafalgar Square, unde trona o foarte înalta statuie a amiralului Nelson. Atât de înalta ca nici nu mi-a încaput în fotografie, așa ca daca vreți s-o vedeți nu-mi ramâne decât sa va recomand Internetul sau, de ce nu, o vizita în Londra.

Întrebând un tânar daca ma poate ghida spre fluviul Tamisa, mi-a aratat cu degetul orologiul Big Ben: „Tamisa e tot acolo”. Mulțumit ca am mai identificat un punct care sa merite vizitat, am luat-o catre Big Ben. Pe drum am dat peste Downing Street, fara 10. Numarul 10, reședința primului ministru, era undeva la mijlocul strazii, dar accesul era închis din cauza unei baricade pazite de Poliție. În concluzie, nu e așa simplu cum pare la televizor sa vii și sa suni la ușa lui Tony Blair. Oricum, daca te apleci puțin spre stânga și te zgâiești cu atenție printre gratiile metalice ale gardului care blocheaza strada (recomandare pe care mi-a facut-o unul dintre polițiștii din zona cu o mina suficient de plictisita ca sa ma conving ca nu eram primul curios pe ziua respectiva), marturisesc ca ai șanse sa vezi o bucata din casa lui Blair.

Nemulțumit de faptul ca primul-ministru n-a ieșit sa ma întâmpine așa cum facuse cu vreo doua zile înainte cu președintele Basescu, am luat-o la picior catre Big Ben. Construcție suficient de impunatoare ca sa nu-mi mai inspire nici o gluma.

Tot uitându-ma dupa ornamentele arhitecturale care în poze nu spun mare lucru, dar în realitate te cam lasa cu gura cascata, era cât pe ce sa dau peste un polițist care pazea liniștit unul din zidurile din jurul marelui orologiu. Încântat sa auda ca sunt din România, polițistul m-a întrebat cum merg lucrurile pe acasa – știa și de integrarea din 2007 – și cum mi se pare Londra. „Și Bucureștiul e aglomerat, dar parca mai puțin”, îi zic. „Well, la ultima numaratoare a reieșit ca în Londra traiesc 9 milioane și ceva de oameni”, îmi raspunde el cu logica britanica.

Dupa care a venit rândul meu sa-l întreb care e motivul pentru care pazește un zid. „Acum un an și ceva, niște baieți – alpiniști profesioniști – au sarit peste zidul asta, s-au urcat pe Big Ben și au întins un banner de protest”, îmi spune. Nu mai știa despre ce anume era protestul, dar cert este ca de atunci Poliția și-a dat seama ca zidul respectiv este cel mai vulnerabil punct din zona și, pâna la întarirea lui, agenții fac cu schimbul ca sa-l pazeasca. I-am urat așteptare ușoara și am traversat strada ca sa vad Tamisa.

Tamisa e frumoasa, dar mai mult mi-a placut podul. La baza lui am observat niște placuțe pe care erau scrise regulile care trebuie respectate la traversare, placuțe aflate acolo de prin anul 1800 și ceva. Se pare ca legile se schimba mai greu în Anglia decât la noi.

Obosit de plimbarea de vreo doua ore (care, atunci când am ajuns în sfârșit la o harta, am vazut ca nu acoperise decât vreo 2 centimetri patrați din centrul orașului), am coborât la metrou. M-am orientat spre Picadilly Line, una din cele vreo 9-10 magistrale ale metroului londonez și am plecat spre aeroport. Nu e complicat: 30 de kilometri îi faci în vreo 50 de minute. Trece repede, cu condiția sa nu te enervezi singur încercând sa-ți dai seama în ce an oare va circula și metroul bucureștean pâna la Otopeni.

În metrou, la fiecare stație se urcau și coborau o mulțime de playere digitale Apple iPod. Le poți recunoaște dupa caștile de culoare alba pe care le poarta posesorii. Mi-am adus aminte ca în Marea Britanie Apple a deschis un magazin de muzica pe Internet de aproape un an și am înțeles mai bine de ce iPod-ul este deocamdata mai mult o legenda în România. Dar cine știe, cu integrarea de care vorbea prietenul meu polițistul, poate se mai schimba lucrurile și pe la Aparatorii Patriei sau Aviatorilor…

Pâna atunci, o sa mai curga ceva apa pe Dâmbovița, respectiv pe Tamisa. Și apropo, daca ajungeți vreodata în Londra când are loc derby-ul de fotbal Arsenal-Manchester, poate îl vedeți pe stadion, nu ca mine la televizor. Totuși, chiar și așa am înțeles motivele pentru care englezii fac din acest meci un „big deal”. Pasiunea nu e doar a barbaților: femeile sunt prezente masiv în tribuna, în fața televizoarelor, și scriu și editoriale de o pagina întreaga a doua zi la rubrica de sport din ziare. Deși eu aș zice ca tot în România e mai bine: toata agitația asta fotbalistica parca n-are nici un rost daca n-ai în peisaj și un Gigi Becali, sau hai, macar un Mitica Dragomir.

Mihai Mușatoiu