Dry Muscat

„Sideways” (la noi „tradus”: „In vino veritas”) este un film în care oamenii vorbesc despre vin, dar în care, de fapt, se vorbește despre orice numai despre vin nu. „Sideways” este favoritul criticilor yankei pe anul 2004 și un candidat serios la Oscarurile ce stau sa vina. Nu pot reproșa nimanui entuziasmul, dar am impresia ca sintagma „îmbatat cu apa rece” capata noi valențe.

Primele doua filme semnate de tandemul Alexander Payne/Jim Taylor („Citizen Ruth”, „Election”) funcționau pentru ca satira era nemiloasa iar personajele primeau exact ceea ce meritau. „About Schmidt”, al treilea film al echipei, încerca sa fie și o satira (cam grosiera) a Americii de mijloc și o poveste simpla și trista despre singuratate și batrânețe, sfârșind prin a dezamagi și ofensa în egala masura.

„Sideways”, primul scenariu adaptat al tandemului (dupa cartea lui Rex Pickett), e mai cald și mai puțin forțat decât „Schmidt”, dar tot nu are voie sa-ți ceara sa-ți pese de eroii principali, pentru ca nici el (filmul, adica) nu da doi bani pe ei. Asemeni lui Woody Allen, pe vremuri, Payne își trateaza personajele cu condescendența, numai ca, spre deosebire de filmele new-yorkezului, disprețul se transfera și asupra spectatorului.

Distribuția, uniform excelenta, ar trebui sa ajute dar efectul e exact pe dos. Paul Giamatti se afla într-o permanenta lupta cu propriul personaj, un scriitor ratat cu mutra, ochi și comportament de nevastuica; Thomas Haden Church e mult prea confortabil cu al sau, un actor ratat, vulgar și superficial.

Singurele momente umane sunt date de prezența calda a Virginiei Madsen, o revelație care ar merita Oscarul pe care probabil n-o sa-l caștige. Așa se face ca din povestea celor doi prieteni (!?) porniți în cautarea „buchetului” pierdut ramânem cu o replica memorabila („Did you drink and dial?”), cu o emoționanta declarație de dragoste (ma refer la scena de pe veranda și nu la cea cu camionagiul cu fes verde și penis flasc, moment în care, de altfel, filmul se pierde definitiv) și cu un deznodamânt „Pinot Noir” care vine, fatalmente, la final.

„Sideways” nu e o poșirca oarecare, dar e departe de multi-medaliatul „Beaujolais” de care s-a amorezat majoritatea criticilor. Dați-mi deci voie sa ma comport cu acest film exact așa cum regizorul se comporta cu personajele sale: îi vad parțile bune, îi subliniez parțile proaste, îi dau o șansa și pâna la urma îi întorc spatele.

Andrei Cretulescu