Superman s-a întunecat

Și acesta nu e singurul punct ochit de Bryan Singer, într-un superlativ cinematografic, care, dincolo de efectele speciale obligatorii, ne spune, cu tristețe, ca pamantenii se pricep sa-și batjocoreasca salvatorii…

Aceasta este, de fapt, teza cea mai mișcatoare a filmului, iar Singer o exploateaza cu delicatețe, dar și cu fermitate, fara sa neglijeze vreo clipa suspansul și efectele speciale, care fac cele aproape trei ore ale filmului sa curga rapid.

Singer este, din copilarie, unul dintre cei mai mari fani ai lui Superman și asta se vede în caldura cu care se apropie de eroul lui și în grija cu care își leaga filmul de primele doua pelicule originale, Superman și Superman 2. Sigur ca un al doilea Christopher Reeve (caruia, apropo, viața i-a rezervat o tragedie prin care a trecut cu un eroism și o demnitate într-adevar supraomenești) nu va mai putea fi distribuit vreodata în rol, dar ar fi nedrept sa-i cerem lui Brandon Routh sa-l imite.

Fostul manechin e chiar foarte convingator în rol, dozand forța pe care o degaja eroul sau și inocența lui Clark Kent cu o caldura înduioșatoare, din pacate fara rezonanța în postura lui Lois Lane – în interpretarea frumoasei Kate Bosworth – prea rece, artificiala, perfecta, indiferenta, mult prea departe de umanitatea lui Margot Kidder (care scanteia în scenele cu Christopher Reeve). Kevin Spacey, de cealalta parte, construiește fara fisura un Lex Luthor total scelerat, fara excentricitațile simpatice ale lui Gene Hackman. De data aceasta, Raul e absolut, necruțator, înspaimantator, iar Binele este vulnerabil și aproape înfrant.

Și abia aici se afla pariul extraordinar de greu și reușita lui Bryan Singer. Daca povestea lui Superman din anii ’80 era colorata, copilareasca și plina de umor, propunandu-ne un om de oțel care se mai și juca salvand pisici din copac, în 2006 e evident ca orice supererou ar veni pe Terra s-ar declara învins de furia și omniprezența violenței. Dupa vizita de cinci ani pe ramașițele Krypton-ului, Superman regasește o planeta ostila, în care Raul s-a propagat în progresie geometrica.

Pamantul e întunecat și furibund, oamenii sunt înstrainați și obișnuiți cu violența, iar Lois Lane însași se pregatește sa primeasca Pulitzerul pentru articolul „De ce nu avem nevoie de Superman”. Singer strecoara cu discreție și decența, dar destul de straveziu, aluzii la posibila revenire mesianica, parand sa spuna ca daca Iisus ar reveni, ar fi din nou respins, pentru ca oamenii tot n-au învațat sa-și prețuiasca salvatorii.

În scene de o intensitate de-a dreptul sfașietoare, Superman e înfrant, batut, umilit, sangereaza și sufera, iar gorilele lui Luthor îl înjunghie fatal în coasta… Nu sunt singurele asemanari cu Golgota unui personaj care crede în bine și iubire, iar spre final paralela e clara.

Ce înseamna pentru Bryan Singer sa-și vada numele pe genericul filmului copilariei sale e lesne de înțeles – oricum, ne demonstreaza ca era cel mai potrivit pentru a ne reaminti de unul dintre cei mai spectaculoși, empatici și emoționanți eroi ai cinematografului și de-a mai pleda o data pentru Bine, în ciuda fragilitații lui de azi.

Puteți afla care este verdictul redactorilor , numai în ultimul numar al revistei.