INTERVIU: Barna Nemethi: „Un documentar despre Irina Rimes a reprezentat o oportunitate extraordinară pentru o radiografie a industriei muzicale de la noi”

HBO Max a lansat miniseria-documentar Max Original „Irina Rimes: Pe drumul meu / On my Way with Irina Rimes”, regizată de Barna Nemethi, după un concept de Mara Ciama, produsă de Global Records.

Apropo a stat de vorbă cu regizorul Barna Nemethi despre documentar, lucrul cu un muzician, o generație din care și Irina, și Barna fac parte, muzică, artă și secretul succesului într-o lume în continuă evoluție.

Cine a venit cu propunerea proiectului/concept?

Conceptul a fost realizat de Mara Ciama, managerul Irinei Rimes. Ea a venit cu o idee atât de mișto încât HBO și-a arătat imediat interesul. Odată intrat în dezvoltare, proiectul a atras rapid entuziasm din partea tuturor celor implicați. Vorbim totuși despre o producție care reunește unele dintre cele mai puternice companii pe partea de content de la noi: HBO, Global Records și StaySharp Film.

De ce a fost aleasă Irina Rimes pentru acest documentar?

Irina are o poziție unică în industria muzicală de la noi. Este probabil artistul care stăpânește cel mai bine balanța dintre mainstream și underground, dintre autentic și comercial. Este un muzician pe care îl auzi atât în heavy rotation, la radiourile de succes de la noi, cât și la Electric Castle, în același lineup cu Șuie Paparude sau Subcarpați.

Un documentar despre Irina Rimes a reprezentat o oportunitate extraordinară pentru o radiografie atât a industriei muzicale de la noi, cât și a provocărilor pe care un artist le întâmpină odată ce face parte din ea. Un alt lucru important pentru mine a fost că nu am spus povestea cuiva a cărui carieră era deja consacrată și doar să povestim lucruri pe care cumva publicul le știa deja. Irina este încă departe de peak success, este un artist care abia începe să capete elan și mai are încă multe de arătat și dovedit, un moment foarte interesant de surprins: când ești suficient de sus să ai toată presiunea pe tine, dar nici pe departe la capăt de drum.

Cum este pentru un regizor să lucreze cu un muzician care nu are pregătirea unui actor?

Ei bine, ținând cont că vorbim despre un documentar, chiar nu aveam nevoie de un actor. Aveam nevoie de o persoană reală, autentică, vie, care să fie confortabilă cu prezența unei echipe de documentar în jurul ei, fără să-i altereze esența. Și cred că a reușit să transmită foarte bine emoția și conflictele interioare ale cuiva în poziția ei. Pe de altă parte, iar asta cred că putem să observăm chiar în documentar, muzicienii, astăzi, trebuie să fie chiar și actori, pentru că o mare parte din activitatea lor nu mai ține strict de muzică. De la videoclipuri la tot felul de show-uri, muzicienii de azi clar trebuie să întruchipeze și personaje.

Altfel, îmi place foarte mult să lucrez cu muzicieni, iar muzica în sine, ca subiect și domeniu, m-a fascinat și mă pasionează în continuare, și cred că îi cunosc destul de bine ca să știu pe ce butoane să apăs ca să iasă ce trebuie.

Ce a fost cel mai complicat la acest proiect?

Documentarele reprezintă un gen foarte imprevizibil și problemele apar mereu. Totul a fost complicat de faptul că am filmat în apogeul restricțiilor impuse în contextul Covid și într-o deplasare continuă. Cred că fiecare departament a avut un alt lucru pe care l-a considerat cel mai dificil – de la obținerea autorizațiilor pe fugă, la sincronizarea calendarelor numeroșilor producători, muzicieni și vedete care au fost intervievați pentru documentar. Pentru mine, cel mai complicat a fost montajul. Au ieșit foarte multe linii narative interesante și s-au spus foarte multe lucruri surprinzătoare, iar la un moment dat a trebuit să facem alegeri foarte dificile, să scoatem scene care pur și simplu nu mai aveau loc.

Cât au durat filmările?

Trei săptămâni. Două săptămâni pe drum, road tripping până la Izvoare, Moldova, și încă o săptămână în București, cu toate interviurile și scenele din Capitală.

Cât a trecut de la idee până la postproducție?

Cam un an și jumătate. Am avut cam două luni de pregătire efectivă pentru producție, plus filmarea, apoi, ceea ce durează de obicei cel mai mult, cam 6 luni de postproducție.

Cum vezi tu generația Irinei și a ta, practic? Ce are ea diferit?

Cel mai potrivit termen pe care l-am găsit eu este cel de slash/slash generation. Generația care a fost nevoită să fie mai multe lucruri: muzician slash producător slash performer slash compozitor slash model slash și tot așa. Suntem generația care a trebuit să se adapteze la spectaculoasa tranziție oferită de internet și la schimbarea radicală a felului în care toate joburile au fost afectate de digitalizare.

Eu, în facultate, am învățat să fac film pe peliculă cu aparate analog din Al Doilea Război Mondial, fiind nevoit apoi să mă adaptez la realitatea în care de fapt urma să filmez totul pe digital și, eventual, portrait să meargă bine și pe un story de IG. Eu am prins casete VHS și Napster, când dura o noapte să downloadezi o melodie pe dial-up, dar și camere digitale care filmează 8k, cu care umplem harduri întregi din care folosim 3 cadre.

Cei de dinaintea noastră nu au apucat să folosească intuitiv toate avantajele noilor formate, iar cei de după noi nu au prins deloc bazele pe care s-au clădit toate aceste tehnologii inovatoare. Cred că suntem „a once în a lifetime generation”.

În ultimii ani, se poate vorbi despre o epocă de aur a documentarelor despre muzicieni, genul devenind foarte popular. Ce face dintr-un astfel de film unul de succes?

Cred că universul din jurul muzicienilor a crescut foarte mult. Ritmul internetului cere mult mai mult content care este devorat cu o viteză fenomenală. Era cumva firesc ca și documentarele să își găsească un loc aparte. Acum nu mai vrem doar să ascultăm muzica lui Kurt Cobain ori Amy Winehouse, vrem să vedem ce mâncau, cum se simțeau și eventual, dacă se poate, chiar și cum au murit.

Consumul de artă a devenit mult mai intruziv și fanii sunt mult mai posesivi cu artiștii preferați, nu mai sunt mulțumiți doar de un aspect al vieții lor. Sincer, nu cred că există o rețetă de succes pentru astfel de documentare. Au fost producții cât se poate de diferite care au reușit. Până la urmă, vrei să redai ceva care să inspire și să trezească o emoție memorabilă, să te facă să empatizezi, să te regăsești.

Este vreun regizor pe care îl admiri în acest sens? Cine este și de ce te-a marcat?

Unul dintre documentarele despre muzică și trupe care m-au marcat cel mai mult a fost „Live Forever”, de John Dower, care spune povestea apariției și declinului genului brit pop – Blur, Oasis, Pulp, Portishead, Radiohead, toți în aceeași poveste. Îl recomand oricând am ocazia. Altfel, mulți regizori au cochetat cu genul – de la Scorsese până la Spike Lee.

Ai făcut film, fotografie, revistă glossy avangardistă. Care este zona în care simți că ai cea mai mare libertate de creație și de ce?

Detașat câștigă fotografia și scrisul. Aici libertatea creativă este la apogeu, pentru simplul fapt că ești cel mai des singurul care gândește, execută, aprobă și publică. În film, această libertate dispare treptat din simplul fapt că trebuie să lucrezi cu sute, dacă nu mii de oameni, iar rezultatul final este o realizare de echipă, iar tu, ca regizor, ești mai degrabă un dirijor sau coordonator. Chiar și Tarkovsky spunea clar, ca să name-drop some authority: „când încep filmările, libertatea și creativitatea s-au terminat”.

Ce le lipsește artiștilor români pentru a avea succesul celor americani, să zicem?

Etica muncii și reziliența. Succesul american este oferit de puterea de muncă și încăpățânarea de a persista până în momentul în care chiar reușești. La noi încă primează o cultură a artistului sentimental, suferind, care nu vrea decât să fie înțeles și apreciat, fără a se expune la prea mult efort sau muncă pentru a sparge gheața. Tot de la americani putem să învățăm cel mai bine și cum să menții succesul. Foarte mulți au cele „15 minutes of fame”, puțini reușesc să se mențină.

Cu cine ți-ai mai dori să lucrezi pe astfel de proiecte?

Sunt mulți artiști la noi care ar merita să li se spună povestea, care au cariere ce ascund momente de cumpănă și backstory-uri interesante. De la Luna Amară și Robin & The Backstabbers la Inna și Delia. Nu mai zic că toată lumea ar vrea să știe cine e în spatele Carla’s Dreams.

Care sunt regizorii care te-au inspirat în munca ta?

Sunt mulți și cred că e normal să se tot schimbe. Dar acum aș spune fără rezerve că e Terrence Malick.

Ai stat multă vreme în America și te-ai întors. Crezi că aici ai la fel de multe oportunități profesionale?

Nu neapărat. Dar am învățat încet, încet că oportunitățile profesionale nu sunt singurele care trebuie să ne ghideze intransigent alegerile. Mai contează și unde sunt prietenii, familia și viața nu e doar despre muncă. Plus că filmele au mereu o valență socială puternică și sunt impregnate de contextul celor care le fac și le consumă, iar multe dintre poveștile pe care aș dori să le redau sunt profund legate de istoria și cultura Europei.

Foto: HboMAX, PR

CITEȘTE ȘI: „One True Singer”, o producție Max Original, are premiera azi pe HBO Max