Renate Weber – Despre viaţa de europarlamentar la Bruxelles

Recent, am avut ocazia să descopăr aceste lucruri la invitaţia doamnei Renate Weber, membră a Parlamentului European încă din 2007. Cum sunt priviţi români la Bruxelles, de câţi ani mai are nevoie România să ajungă la nivelul unor ţări precum Franţa sau Germania şi ce şanse are o femeie să ajungă prim-ministru în România aflaţi în interviul ce urmează.

Aveţi un program încărcat. Cum decurge o zi din viaţa dumneavoastră ca europarlamentar?
De cele mai multe ori sunt zile foarte pline în care practic începi dimineaţa şi afli seara că peste zi ar fi plouat, ar fi fost soare sau mai ştiu eu ce. Dar, de regulă, sunt foarte multe întâlniri, sunt şi participările la şedinţele comisiilor, ale grupurilor politice, dar şi foarte multe negocieri pe care trebuie să le port pe diferite rapoarte ale mele sau alte rapoarte pe care trebuie să le supraveghez şi asta înseamnă ore întregi de întâlniri. În plus, sigur că sunt întâlniri cu diferite organizaţii, asocialţii, cu miniştrii.

La ce oră se termină ziua de lucru atunci când sunteţi la Bruxelles?
Uneori poate înainte de 20.00, dar de cele mai multe ori după 20.00. Iar de ajuns la serviciu, de regulă, ajung pe la 9.00. Dar asta nu înseamnă că acasă nu stau cu mail-ul în braţe. Asta se întâmplă inclusiv noaptea la 00.00. Chiar la ora 01.00 noaptea s-a întâmplat să dau linii de vot şi să schimb voturi. Şi acasă, din păcate, mă ocup de treburile de la birou. Cel puţin în zilele în care suntem aici în Parlamentul European, adică în zilele lucrătoare ale săptămânii, sau la Strasbourg, chiar nu ai cum să nu faci asta după program. La Strasbourg avem şedinte în Plen care pot să dureze şi până la 23.30 – 00.00. Dacă ai de vorbit şi te interesează tema aceea, trebuie să stai. În plus, acolo abia la ora 20.00 se termină şedinţa grupului politic. Până îţi mai vezi mesajele în birou, până mai răspunzi… Programul într-adevăr este încărcat.

De câţi ani credeţi că mai are nevoie România pentru a ajunge la nivelul unor ţări precum Franţa, Germania sau chiar Italia?
Eu cred că aici trebuie să facem distincţie între nivelul de dezvoltare economică, nivelul social, nivelul culturii civice, nivelul culturii politice. Pentru că tot v-aţi referit la Italia aş vrea să spun că pe mine m-a impresionat foarte mult în Italia acest nivel al civismului. Aduceţi-vă aminte că am avut demonstraţii de sute de mii de oameni în stradă, iar atunci când nu îl mai suportau pe Berlusconi ieşeau în stradă. Pe de altă parte, în Italia am văzut că sistemul judiciar, aşa cu problemele pe care le mai are şi el, e un sistem care funcţionează. Am avut şansa să mă întâlnesc cu unele din organismele acestea considerate independente, de exemplu de protecţia datelor, şi au nişte oameni, nişte experţi extraordinari, care îşi fac munca pe care o au de făcut în totală independenţă şi cu foarte mult profesionalism. Aşa încât, trebuie să facem distincţia între aceste tipuri de abordări. În România, mă tem că mai durează în oricare din aceste paliere.

Ca în mai toate oraşele mari din Europa şi la Bruxelles am văzut cerşetori români şi cântăreţi prin metrou. Cum credeţi că sunt priviţi românii la Bruxelles?
Aici cred că trebuie să faceţi distincţie între cum privesc belgienii (belgienii în sensul de cetăţeni belgieni), şi asta ştiu mai puţin pentru că eu interacţionez prea puţin cu belgienii, nu prea am când, iar cu colegii din Parlamentul European este puţin altceva. Cam toţi cu care interacţionez eu au cam acelaşi program cu al meu, deci nu vedem neapărat realitatea pe care o văd ceilalţi. Cred însă că lumea a învăţat că totuşi trebuie făcută distincţia între români ca cetăţeni şi acei români care pot să aibă un comportament nesocial sau infracţional. Din punctual ăsta de vedere, în mod categoric, părerea predominantă în Parlamentul European este că nu trebuie să amestecăm lucrurile. Infractorii nu au naţie, ei sunt de peste tot sau oamenii cu un comportament nesocial. Doar purtătorii de cuvânt ai extremei drepte să spunem că fac generalităţi nedorite. Cred că în Italia lucrurile sunt un pic mai complexe la cum sunt priviţi românii, dar în acelaşi timp de neacceptat din punctul meu de vedere, pentru că românii de acolo au contribuit în mod substanţial la veniturile bugetului statului italian şi central şi regional. Dar cred că în Italia a existat şi un fel de invidie că vin români care acceptă nişte munci pe care ei nu le-ar accepta cu atât mai de neînţeles o asemenea atitudine. Dacă tu nu ai face o muncă de ce te superi când vine altcineva şi o face?! Eu am avut ocazia să vorbesc cu câţiva jurnalişti de la posturi TV şi ziare locale şi chiar am constatat că şi la nivelul acela, al jurnalistului, exista acest tip de invidie. La fiecare argument pozitiv pe care îl aduceam ca să accepte această participare a românilor pe piaţa muncii veneau cu argumente de genul: Dar de ce acceptă munci subcalificate?! De ce trebuie să găsească tot timpul nod în papură în loc să aprecieze că cineva vine, munceşte, produce ceva folositor şi pentru oamenii de acolo şi pentru societatea italiană. E adevărat că a existat şi probabil încă mai există o astfel de abordare.

Credeţi că în România există posibilitatea ca o femeie să ocupe funcţia de prim-ministru? V-ar tenta o astfel de funcţie?
Deocamdată nu văd create acele premise. Nu le văd create pentru că participarea încă a femeilor, în general, în chestiunile publice este foarte, foarte redusă. Dacă vă uitaţi acum la numele celor care candidează pentru noul Parlament veţi vedea că femeile sunt într-un procentaj foarte mic şi atunci dacă nu dobândeşti această ştiinţă, pentru că şi politica şi a o face este în sine o ştiinţă care se învaţă şi din practiceă nu numai din cărţi, este foarte greu. Ceea ce nu înseamnă că nu am avut femei în rol de ministru care să nu fi performat bine. Chiar am avut. Pe mine personal funcţia de prim-ministru nu mă interesează pentru că eu cred sincer că un prim-ministru trebuie să fie o persoană care să stăpânească foarte bine chestiunile economice şi financiare. Şi astea sunt lucruri care se învaţă în timp, eu nu spun nu, dar e bine să le înveţi până să ajungi prim-ministru nu să le înveţi când eşti odată acolo. Părerea mea un prim-ministru obligatoriu trebuie să ştie acest lucru. A fost probabil unul din reproşurile pe care noi toţi i l-am făcut lui Emil Boc. Că nu ştia nimic! Avea nevoie de o armată de oameni care să-i spună. Şi atunci tu eşti foarte vulnerabil şi la mâna unuia şi a altuia. Eu cred că trebuie să ai idei, să fi deschis la ideile celorlalţi, însă trebuie să ai propria ta capacitate de a lua decizii. Din punctul ăsta de vedere sigur că pentru funcţia de prim-ministru nu trebuie să fi neapărat expert în domeniu, dar nu strică să te pricepi la acel domeniu tocmai stăpânindu-l să şti ce decizii să poţi lua sau să poţi să fi receptiv la argumentele celor din jur. Aşa că eu deocamdată cu economia şi finanţele nu le am.

Andreea Tufan

Mini CV Renate Weber:
– Membră a Partidului Naţional Liberal (din septembrie 2007)
– Membră a Parlamentului European (din decembrie 2007)
– Avocată în Baroul Bucureşti (din 1979)
– 18 ani de activitate în societatea civilă, în domeniul apărării drepturilor omului, promovării democraţiei şi a bunei guvernări, în cadrul unor organizaţii de renume din România şi din străinatate
– Judecătoare ad-hoc la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg (2000)
– Lector în peste 50 de sesiuni de instruire, susţinute în România şi în străinătate, pe teme legate de respectarea drepturilor omului şi a valorilor democraţiei
– Autoare a peste 50 de studii, articole şi rapoarte, publicate la prestigioase edituri academice din lume.