Shall we dance?

Am fi tentaţi să comparăm Nar­co­tango cu Gotan Project, for­ma­ţia care a vizitat anul trecut România. Deşi analogia pare firească, ambele trupe revendi­cîndu-şi origi­nea şi influenţele în muzica lui Astor Piazzolla, abordarea lor e diferită: în timp ce Gotan Project remixează tan­goul, oferindu-i un aer modern, Narcotango propu­ne o nouă tra­du­cere a genului, păstrînd însă ritmul. Totuşi, cum a reuşit să devină atît de popular un stil ce părea prăfuit, rămas printr-un cufăr vechi al buni­cilor, laolaltă cu dantelele şi cu pantofii de dans? Ei bine, nu tot ce e vechi e bun de aruncat, iar asta a remarcat şi Carlos Libedinsky, direc­torul şcolii de muzică "Tade­mus" din Buenos Aires, în timp ce-i urmărea pe noii dansatori de tango.

Cu ban­doneon la purtător, Carlos Libe­dinsky a avut nevoie doar de un percuţionist (Fernando del Castillo), un chitarist (Marcelo Toth) şi un clăpar (Mariano Castro) pentru a crea un nou sound, compatibil cu nevoile tinerilor dansatori: neo-tango (în 2003), rebotezat ulterior tango-fusion (2006). Practic, Narco­tango duce experienţa tango-ului dincolo de spaţiul intim, al cuplului care se revoltă, iubeşte şi suferă în paşi de dans, transpunîndu-l într-un specta­col contemporan, născut din note muzicale şi… butoane. Normal, doar vorbim de secolul al XXI-lea!

Noul mix însă atrage tot mai mulţi adepţi, provo­cînd nu numai la dans, ci şi la eleganţă, stil, ţinută, destinate pînă nu demult doar claselor privi­legiate. O profanare, ar spune adepţii şcolilor conservatoare! Dar de ce nu? Atîta timp cît ringul se va umple cu tot mai multe cupluri care îi vor imita, de exemplu, pe Cecilia Piccinni şi Alejandro “Lucho” Lucero, dansatorii argentinieni invitaţi să ofere o reprezentaţie autentică de tango în cadrul concertului din 23 iulie, iniţiativa celor de la Narcotango îşi va fi atins scopul.

Deci, nu vă uitaţi pantofii de dans acasă şi ocupaţi-vă locul înainte de orele 21.00, trecute fix! Locaţia o ştiţi deja de pe afişe: Amfiteatrul “Mihai Eminescu”, din Parcul naţional